numai atât. Personajele lui Kafka trăiesc într-o ordine a firescului într-o lume închisă, etanş închisă. Nu este numai o lume vidată de sens, ci e o lume vidată de istorie şi de viitor. Evenimentul fantastic/straniu/insolit nu trimite către nimic, pentru că nu vine de nicăieri, el este, aşa-zicând, etern prezent într-un aici definitiv. Evenimentul nu vine şi nu coboară, nu transcende şi nu transferă nimic nicăieri, ci survine dinăuntrul structurii acestei lumi etanş „închise“.

În acest sens entuziasmul lui Sartre cu privire la întoarcerea fantasticului spre om, spre umanitatea, sa s-ar putea să fie fără temei. La Kafka, omul dispare din condiţia sa, se metamorfozează în propria sa fantoşă.

La Eliade, spirit opus total nihilismului, fantasticul este semnul absolutului, al realităţii absolute. Evenimentul fantastic chiar asta face, deschide această lume celeilalte ordini. Lumea sa nu este închisă, personajele sale se mişcă chiar pe conturul acestei limite care nu limitează, care şi poate şi trebuie să fie depăşită. Desigur, nu este o lume în care Dumnezeu să mai fie prezent, e doar o lume în care transcendenţa mai este posibilă. Universul eliadian este cu adevărat un univers în care Dumnezeul s-a ocultat, în care nimic nu mai trimite către el, iar verbul său nu se mai aude, este doar un univers care reflectă şi transmite creaţia, trecuta prezenţă a lui Dumnezeu şi imensitatea prezenţei lui „dincolo“. Personajele eliadiene se mişcă continuu în această prezenţă-absenţă a sensului lumii. Ceea ce îi macină nu este atât destinul lor personal, ci lumea în care trăiesc, realitatea sau iluzia ei. Pentru că lumea însăşi trebuie să aibă un sens, nu poate fi numai o curgere infinită şi informă, nu poate fi numai nesfârşită aparenţă. Personajul eliadian se poate salva dacă şi numai dacă lumea însăşi are sens, nu există salvare decât în experienţa unei transcendenţe, iar experienţa acestei transcendenţe este personală, dar nu şi individuală.

Naraţiune şi metafizică

Eliade în dialogul cu Monica Lovinescu face câteva mărturisiri foarte interesante despre „metoda“ sa de a crea literatură: „Am impresia că atunci când scriu literatură intru în alt univers. Universul acela nu mai este universul meu cotidian, deci savantul sau care ştie anumite lucruri nu mai este acolo şi pătrunde într-un univers unde lucrurile trebuiesc descifrate direct şi nu cu ceea ce ştiam sau ştiu, să zicem, un univers, pot sa-l compar cu un vis, nu ? încep să visez un vis – universul oniric, imaginar...“192

„A asculta ce se întâmplă, cum lucrurile au luat fiinţă, a asculta desfăşurarea istoriei este una din necesităţile fundamentale ale spiritului uman [...] Naraţiunea, adică ce s-a întâmplat în viaţă (ar spune în istorie, ceilalţi) aici sau în ală lume, sau într-o lume de imaginaţie, această naraţiune constituie o dimensiune specifică a omului de a fi în lume“.193 „Când spun că naraţiunea are o demnitate metafizică, poţi să povesteşti, ai o libertate infinită de a găsi mijloace de a povesti ceva. Cred că nu se poate fără povestire, în roman.“194

Modernitatea este reînvestită cu puterea de a exprima sacrul printr-o creaţie religioasă paradoxală: „Desacralizarea lumii moderne, care este generală nu numai în Occident, ci şi în Orient, acest proces de desacralizare ascunde totuşi, [...] acest proces de desacralizare universală, eu îl consider singura creaţie religioasă a lumii moderne. Adică o perfectă camuflare a sacrului în profan. Nu se mai poate distinge, este o identificare şi mulţi cred că această identificare a sacrului în profan este o desacralizare şi o ignorare totală a experienţei religioase. Eu cred că pot arăta contrariul, că este din nou o camuflare, o ascundere, o ocultare. Profanul exprimă în lumea profană funcţia sacrului. S-ar putea înţelege de aici de a când scriu aceste nuvele fantastice, din ce în ce mai mult fantasticul îl las să fie experimentat de personaje din ce în ce mai banale. Nu că m-am gândit la asta, nu că am vrut să fac aşa, dar corespunde înţelegerii pe care o am eu astăzi despre acest fenomen general de desacralizare, despre ceea ce se numeşte moartea lui Dumnezeu, teologia morţii lui Dumnezeu, aceste teologii ... care sunt un paradox şi care sunt colosal de interesante pentru că arată valoarea religioasă, valoarea sacră a profanului.“195

Trebuie să înţelegem deci, că fantasticul însuşi este o funcţie metafizică a naraţiunii, a poveştii, care este mitul modern. A scrie o istorie înseamnă a povesti lumea. Povestea fantastică există pentru că există în primul rând povestirea ca funcţie soteriologică a spiritului uman. A povesti înseamnă a intra în fluxul esenţial al spiritului uman care de la creaţie până astăzi comunică şi reprezintă lumea şi pe sine prin mit. Romanul este deci un mit modern. Romanul total, aşa cum voia Eliade să considere „Noaptea de Sânziene“, trebuie să cuprindă în sine şi fantasticul, care la Eliade nu este decât iniţierea în dimensiunea sacrului. Astfel, dimensiunii realiste, profane i se adaugă dimensiunea fantasticului care trebuie să spargă monotonia universului romanesc, să despice realismul deschizând un câmp de comunicare cu realitatea absolută, care este ocultată, dar locuieşte profanul cu puterea infinitului.

Dublei dimensiuni a lumii romaneşti îi corespunde dubla viziune a autorului şi a personajelor „alese“ să fie subiectele iniţierii. Existenţa lumii, ca şi existenţa personajelor se dizolvă în mister, în „coincidentia oppositorum“. În romanul total (care nu este decât o povestire de mari dimensiuni), ca şi în nuvele, personajul este supus, se supune iniţierii, care este experienţa fundamentală a fiinţei umane. Basmul sau legenda, de exemplu, are aceeaşi structură arhetipală, o poveste a unei iniţieri esenţiale. Eliade foloseşte permanent această structură arhetipală în literatura sa fantastică pentru că a povesti tocmai aceasta înseamnă, a relata o experienţă fundamentală. Nivelul profan al realităţii vizibile îi corespunde în proză o naraţiunea realistă.