mod evident o facultate pentru a porni în căutarea absolutului, sau pentru a fi supus iniţierii pentru traversarea limitei. Ceea ce la Eliade declanşează scenariul metafizic al iniţierii şi transgresării limitei este întâmplarea. Ceva întotdeauna se întâmplă, ceva cu sens, iar ceea ce se întâmplă nu este niciodată din categoria lui das Unheimlich (poate numai în Domnişoara Christina). Straniul neliniştitor nu face parte din poetica lui Eliade. Misterul nu e niciodată straniu, niciodată inexplicabil şi deci neliniştitor, pentru că lumea, universul este în mod „firesc“ străbătut de suprafiresc, de miraculos. La Eliade nu întâlnim de fapt niciodată ezitarea, ca efect al poeticii compoziţiei, considerată caracteristica fundamentală a fantasticului190. Chiar acolo unde personajele rămân doar martori ai scenariului mitic, ca în Douăsprezece mii de capete de vite, ezitarea nu există cu adevărat pentru că lectorul ştie că adevărul este de partea vocii auctoriale care transmite mesajul.

Coborârea lui Iancu Gore în adăpostul împotriva bombardamentelor şi întâlnirea cu personajele decedate pentru lumea reală de deasupra este de fapt efectul pătrunderii pe o poartă a timpului. Reîntâlnirea cu cei de afară, care neagă atât bombardamentul, cât şi existenţa personajelor pe care Gore le-ar fi întâlnit contureaza pânaă la capăt scenariul fantastic . Aici scenariul este foarte simplu şi se reduce la un fantastic de contact, o simplă întrepătrundere neaşteptată (sau poate nu) a celor două lumi. Singura surpriză constă în faptul că acest lucru i se întâmplă chiar lui Iancu Gore, negustor de vite aflat cât se poate de departe de orice gând metafizic, de aici şi mesajul liminar al nuvelei despre „obiectivitatea“ fantasticului care, iată, se repercutează şi asupra unei fiinţe fără nici o tangenţă subiectivă cu misterul, cu absolutul.

În Nopţi la Serampore avem de-a face tot cu un fantastic „de contact“, colorat aici magic-demoniac. Grupul format din Narator, Bogdanoff şi Van Manen pătrunzând în mod insolit într-o pădure tropicală dispărută cu 150 de ani în urmă, şi asistând la urmările imediate ale unei crime. Aici fantasticul izbucneşte tot ca întâmplare care nu rămâne însă inexplicabilă până la sfârşit. Se va dovedi ulterior că profesorul Suren Bose fusese în noaptea aceea în pădurea de lângă Serampore pentru un ritual de magie tantrică. Profesorul i-a îndepărtat pe cei trei prin magie, aruncându-i în timp. Swami Schivananda, care confirmă ipoteza Naratorului face la sfârşitul nuvelei şi demonstraţia practică a actului de magie presupus, naratorul e aruncat în acelaşi timp şi spaţiu revolut pentru percepţia normală.

Ceea ce domină în cazul fantasticului la Eliade este „scenariul dovezii metafizice“. Fantasticul trebuie să arate structura metafizică a realului. De aici şi distanţa faţă de fantasticul de secol XIX. Asemănări nu sunt de căutat decât cu fantasticul romantic, în special al romanticilor germani.

Sartre făcea următoarea observaţie comentând Aminadab al lui Blanchot: „M. Blanchot commence d’écrire dans un époque de désillusion: après la grande fête métaphysique de l’après-guerre qui s’est terminée par un désastre, la nouvelle génération d’écrivains et d’artistes, par orgueil, par humilité, par esprit de sérieux, à opéré en grandepompe un retour à l’humanité. Cette tendance a réagi sur le fantastique lui-même. Pour Kafka qui fait ici figure de précurseur, il existe sans doute une réalité transcendante, mais elle est hors d’atteinte et ne sert qu’à nous faire sentir plus cruellement le délaissement de l’homme au sein de l’humain […] seulement, pour trouver place dans l’humanisme contemporain, le fantastique va se domestiquer comme les autres, renoncer à l’exploration des réalités transcendantes, se résigner à transcrire la condition humaine […] Il ne plus pour lui qu’un seul objet fantastique: l’homme. Non pas l’homme de religions et du spiritualisme, engagé jusqu’à mi-corps seulement dans le monde, mais l’homme donné, l’homme-nature, l’homme-société, celui qui salue un corbillard au passage, celui qui se rase à la fenêtre, qui se met à genoux dans les églises, qui marche en mesure derrière un drapeau. Cet être est un microcosme, il est le monde, tout la nature: c’est en lui seul qu’on montrera toute la nature ensorcelée[...] Le fantastique n’est plus, pour l’homme contemporain, qu’une manière entrecent de se renvoyer sa propre image». 191

Sartre semnalizează aici o reîntoarcere a fantasticului spre umanitatea omului comun, spre umanitatea condiţiei umane obişnuite. Fantasticul nu mai apelează la evaziune, fantasticul se întoarce acum spre a privi omul şi condiţia sa. Fantasticul revine deci în miezul condiţiei umane. Straniul, evaziunea, supranaturalul, absolutul sunt re-centrate în omul însuşi, în acel om pentru care firescul este povara fiecărei zile. Toate acestea în condiţiile în care Kafka este considerat iniţiatorul acestui nou tip de fantastic în care însăşi condiţia umană ţine de fantastic, de insolit şi de straniu.

Cred că această întoarcere a fantasticului, spre condiţia umană firească este şi condiţia fantasticului la Eliade unde întâlnim acelaşi fantastic îmblânzit, obiectivat oarecum într-un univers care semnifică în şi prin ruperea de nivel pe care fantasticul o provoacă.

Transformarea lui Gregor Samsa într-o gânganie îngrozitoare ţine de un anumit tip de fantastic, un fantastic al straniului înspăimântător care despică brusc realul pe care mai apoi îl locuieşte fără rest. Kafka nu modifică în nici un fel regulile jocului şi nici legile universului, tărâmul lui de dincolo este de fapt lumea de aici, numai că secţionată irevocabil de evenimentul fantastic care nu este atât o intruziune din afară, dintr-o teribilă şi absolută transcendenţă, ci dinăuntru, dintr-o imanenţă demonică. Sartre descoperea corect evidenţa poeiticii kafkiene, o lume în care totul se petrece normal, lent, într-o acumulare înceată, ca de coşmar, a detaliilor care modifică până la urmă structura lumii transformând totul într-un mecanism straniu, coşmaresc, unde secvenţele sunt logice, dar întregul absurd.

Fantasticul kafkian e al unei lumi fără nici o comunicare cu transcendenţa, o lume golită de transcendenţă, în care obiectele şi oamenii se supun legilor fizicii, dar