nici romanul erotic, nici cel conjugal şi nici cel mistic nu conving şi nu aduc substanţă romanescă reală romanului. Peste tot domină o anumită uscăciune şi artificialitate a tonului, a scriiturii, a dialogului, peste tot lucrurile sunt clamate, dar nu şi vizibil în substanţa prozei romaneşti. Eliade nu atinge nicăieri în acest roman fervoarea şi nici echilibrul din Maitreyi sau Nuntă în cer. Noaptea de Sânziene este un roman aluvionar, adunând teme şi motive din întreaga creaţie în proză a lui Eliade, fără a reuşi totuşi să devină capodopera de maturitate a autorului. Este, dimpotrivă, un roman nereuşit, o construcţie artificială, o poveste pur şi simplu nefericit alcătuită.

Eliade notează în Jurnal, în 1951, despre roman: „ Imaginilor, arhetipurilor (adică ceea ce anistoric, suprapersonal, „etern“ în om) le corespunde, pe planul romanului, ceea ce găseşti în orice personalitate dacă îl „analizezi“, dacă te ocupi de „viaţa lui interioară“. Drama, noutatea, originalitatea le întâlneşti exclusiv în evenimentele în care e angajat el. Aşadar e inutil să „analizezi“ un personagiu când acesta făptuieşte ceva neobişnuit: vei găsi aceleaşi imagini, aceleaşi arhetipuri pe care le-ai găsi la oricare altul, într-o situaţie asemănătoare. Povesteşte pur şi simplu ce face el. Asta e „noutatea“, originalitatea, autenticitatea lui: ce face – nu ce gândeşte făcând. Exact ca el ar „gândi“ (mai exact: s-ar lăsa gândit) orice alt personaj.“186 Teorie destul de confuză (o recunoaşte chiar Eliade pe aceeaşi pagină de Jurnal), dar care vrea să revoluţionez e poetica romanescă, în sensul în care terna analiză psihologică nu mai este capabilă să revele adevărul unui personaj, pentru că toată această analiză psihologică a devenit un psihologism inutil, netransparent, imposibil de folosit petru a elabora drama metafizică a omului modern. Eliade caută aici o metodă de a-şi construi personajele în sensul unui univers care nu se mai construieşte prin tropisme psihologice, prin drame morale, ci prin aventura spirituală pe care un personaj sau mai multe reconstruiesc, regăsesc sensul lumii şi al fiinţării în lume.187

Eliade, din păcate, nu reuşeşte, aşa cum subliniază şi N. Manolescu, să adapteze viziunea la modalitatea epică. Viziune şi epic rămân două constante fără nici o legătură, nici o ecuaţie nu le cuprinde, nici o legătură nu le salvează într-un tot care să nască interesul unei conştiinţe, căci ce pare a uita Eliade, încântat de sine însuşi scriind şi de opera sa ciclopică, este interesul pentru conştiinţa celuilalt, care conştiinţă, nu este una strict teoretică şi ideologică, ci un alt sine care are el însuşi dreptul la aventura propriei conştiinţe.

Mizele fantasticului la Eliade. Poetica miraculosului

Fantasticul reprezintă o experienţă a limitelor.

(Tzvetan Todorov)

Mi s-a părut că literatura este unul dintre locurile în care se trădează cu cea mai mare simplitate sau chiar naivitate acest efort al conştiinţei de a înţelege fiinţa.

(Jean-Pierre Richard)

În căutarea absolutului

Absolutul este la Eliade nu Creatorul, Dumnezeul biblic, ci sacrul, transcendenţa fiinţei – realul, ens realisimum. Absolutul este domeniul ascuns al fiinţei, domeniul ontic în care existenţa se confundă cu esenţa. Omul care caută absolutul (termen romantic) nu mai este la Eliade un erou, ci este chiar omul comun, individul obişnuit, omul ca atare.

Teza romanescă a literaturii fantastice eliadiene conţine urmatoarea axiomatică:

Sacrul şi profanul coexistă în istorie. Fiinţa este sacrul (sau sacrul este fiinţa).

La limita dintre ele omul poate să îşi transceandă condiţia.

Iniţierea pune în joc întotdeauna o tensiune extraordinară a spiritului.

Traversarea limitei e un atribut esenţial al omului.

Profanul nu mai ocultează sacrul, ci îl expune.

Acestea sunt toate presupoziţiile literaturii sale fantastice. Fantastic care la Eliade este mai degrabă un „miraculos acceptat“.188

Miraculosul este ceea ce face ca istoria să se dizolve în arhetip. Eroul eliadian se află întotdeauna la marginea istoriei căutând calea care duce spre fiinţă, spre realul absolut. Spre deosebire de metafizica romantică, Eliade nu pariază pe vis, ca vehicul al dezamăgirii şi cale de traversare a limitei, ci miraculosul eliadian este, dimpotrivă, realul care izbucneşte în profanul cotidian. Gavrilescu este arhetipul eroului eliadian, al inocentului, personajul care traversează limita cotidianului într-un scenariu al enigmaticului şi miraculosului suprasaturat. Călătoria lui Gavrilescu se face între aceşti poli: viaţă – moarte – dincolo de moarte.

Dincolo-de-moarte este domeniul fiinţei care se revelează ca mister expus. „Totdeauna am împărţit oamenii în două categorii: cei care concep moartea ca un sfârşit al vieţii şi ai timpului şi cei care şi-o înfăţişează ca un început al unor noi existenţe spirituale“ – iată confesiunea naratorului din Secretul Doctorului Honigberger.189 La Eliade personajele supuse iniţierii spirituale sunt întotdeauna de două tipuri: personaje eroi pentru care iniţierea este deja un scop anunţat, o experienţă căutată şi pragmatică şi personaje anti-eroi, care sunt supuse iniţierii fără voinţa acestora. Gavrilescu face parte din această a doua categorie, a personajelor „alese“ pentru scenariul iniţiatic, îndeplinind doar condiţia „disponibilităţii“ pentru miraculos. Ştefan Viziru sau dr. Zerlendi face parte din prima categorie, personaje care caută cu înfrigurare experienţa absolutului. Fie că fac parte din prima sau din a doua categorie, personajele lui Eliade se supun iniţierii, intruziunii miraculosului fără nici o rezistenţă, nimic nu le opreşte pe această cale. Ignoranţa, ca în cazul lui Gavrilescu, nu este nici ea un obstacol.

Aceasta vrea să spună că omul are în