Încet, galeria personajelor principale se formează prin construcţia constelaţiei care îi are în centru pe Ştefan Viziru şi Spiridon Vădastra. Tema dublului este şi ea introdusă relativ repede prin prezentarea confuziei repetate Ştefan Viziru – Ciru Partenie. În roman există mai multe dubluri care extind dimensiunea intrigii: Ioana şi Ileana, cele două iubiri ale lui Viziru, şi chiar Ştefan Viziru şi Spiridon Vădastra alcătuiesc un dublu în cadrul întregului curs al acţiunii romanului. Vădastra este dublul lui Viziru în planul satiric, dublul mundan şi nefericit al eroului supus iniţierii. Vădastra rămâne permanent într-o cheie minoră şi sarcastică. Eliade îl vrea pilonul realist al romanului, îi acordă un spaţiu enorm în roman, făcând desigur o alegere greşită. Vădastra este un personaj care rămâne până la final neconvingător, un personaj parcă scos din acele soties ale lui Gide. Romanul nu are o tramă, intriga nu evoluează în nici un fel, nimic nu leagă personajele între ele şi nimic nu le dezleagă. Autorul construieşte întregul eşafodaj prin consecuţia unor scene dramatizate. Intermitent sunt folosite flashurile retrospective fără a se folosi cu adevărat fluxul conştiinţei sau monologul interior.181

Personajele nu au aproape nici o consistenţă, nici dramatică, nici narativă, nici discursivă. Sunt mecanice şi artificiale, nu au nici un motor interior, nu evoluează şi nu involuează, nu se mişcă în nici o direcţie. Eliade face câteva tentative de construcţie a unor personaje emblematice, simbolice pentru câteva din temele aruncate în joc, dar nimic nu îi reuşeşte: Spiridon Vădastra ar trebui să fie probabil simbolul unei Românii burgheze şi iresponsabile, Bibicescu, un personaj – martor menit să susţină intriga şi conferinţele lui Viziru, Bursuc – un fel de Rasputin danubiano-pontic şi, în sfârşit M. Weisman – un mecena păgubos, dar binevoitor. Drama metafizică a lui Ştefan Viziru nu este organic construită, rămâne doar prezumată, afirmată când şi când în dialoguri. Ceea ce surprinde cu desăvârşire este lipsa de profunzime a personajelor, chiar Ştefan Viziru rămâne doar un personaj bidimensional al romanului.182 La un moment dat Ştefan Viziru face el însuşi teoria „terorii istoriei“: „Împotriva terorii istoriei, continuă cu oarecare enervare pentru că ghicea că-i plictiseşte pe toţi, împotriva ei nu sunt decât două posibilităţi de apărare: acţiunea sau contemplaţia. Aviatorul care apară cerul Angliei acţionează; noi nu avem altă soluţie decât să contemplăm, adică să ieşim din Timpul istoric, să regăsim alt Timp…“183

Dimensiunea de frescă istorică a romanului rămâne şi ea exterioară, pentru că istoria nu este reconstruită în şi prin universul romanesc, ci rămâne doar un fundal confuz. Episodul, cu substanţă autobiografică, a întemniţării în lagăr ca prizonier „legionar“, nu aduce nici el nimic profitabil construcţiei romaneşti şi nici profunzimii interioare a personajului. Există în tot romanul o prăpastie între teza sau scenariul iniţiatic presupus şi realitatea estetică a construcţiei romaneşti. „Filozofia“ romanului nu trece efectiv în roman. Voinţa fermă a autorului de a crea un roman solid, realist, un roman-roman, în răspărul „noului roman“ al epocii, nu-l salvează de la acest eşec de proporţii. Fresca socială este fragilă şi neconvingătoare, Eliade nu are nicăieri ochi satiric şi nici sociologic. România interbelică, cu tot pitorescul ei pestilenţial, nu trece nicicum în roman, deşi este clar că a existat intenţia de a face portretul unei Românii haotice şi decăzute.

Noaptea de Sânziene este un pariu literar ratat. Eliade a vrut să reunească aici cele două axe ale prozei sale: realismul problematizant al Huliganilor şi fantasticul îmblânzit al romanelor şi nuvelelor fantastice. Punctul lor de reunire ar fi trebuit să fie povestea destinului lui Ştefan Viziru, omul care suferă ordalia istoriei pentru a găsi la sfârşit calea eliberării. Din păcate lungimea insolită a romanului, construcţia deficitară a tramei, tezismul dialogului şi a poveştii în general ratează ţelul final al efortului de creaţie. Odată terminat de citit romanul nu îţi rămâne în minte cu nimic, decât ca un excelent şantier romanesc pentru o posibilă, ratată victorie. Vehiculul prin care Ştefan Viziru trebuie să sfâşie vălul pictat al istoriei este erosul, înţeles ca proces metafizic, cale a eliberării. Situaţia în care este pus Viziru este aceeaşi cu a lui Pavel Anicet din „Întoarcere din Rai“: un bărbat iubeşte două femei. De ce ? În cazul lui Anicet este vorba de experienţa „huliganică“, de vitalismul erotic viril al eroilor din ciclul romanesc cu acelaşi nume care cuprinde şi „Huliganii“. Acolo personajele sunt sub dicteul automat al unei virilităţi amorale şi non-metafizice. Erotikonul Aniceţilor este doar forţă virilă şi afirmare de sine, un nihilism al tinereţii, al biologicului. Chiar şi aici urma autobiograficului este suverană, autorul însuşi pendulând între Sorana Ţopa şi Nina Mareş, viitoare soţie.

Spre deosebire de Pavel Anicet, Ştefan Viziru nu mai are nimic din zgura vitalismului biologic al Aniceţilor, Viziru preia calităţile şi rolurile personajelor eliadiene din romanele fantastice, unde eroul este un personaj apt pentru iniţierea metafizică în misterul fiinţei. Ştefan Viziru iubeşte două femei184, pe Ioana, soţia sa, şi pe Ileana Sideri, cea care îi fusese ursită, cea cu care, finalmente, va evada din universul istoric al contingenţei. Romanul erotic este deci şi romanul mistic al eliberării. Ioana este iniţial prietena/logodnica dublului său, Ciru Partenie, scriitor, deci creator, dar numai aici în ordinea contingenţei, pentru că Ciru Partenie ratează eliberarea, iniţierea lui metafizică neavând loc. De altfel, Ciru Partenie moare, ucis de agenţii Siguranţei, în urma confuziei pe care legionarul Teodorescu185 o face între Ciru Partenie şi Ştefan Viziru. Dragostea conjugală pentru Ioana este concurată de dragostea pentru Ileana, femeia lângă care va muri. Ioana şi Răzvan, fiul lor, vor muri în bombardament, astfel că romanul eroticii mistice cu Ileana va putea fi dus mai departe, ca roman al căutării şi al iniţierii.

Din păcate, mizele narative ale scenariului nu sunt conduse cu abilitate,