eroului eliadian este numai aventura metafizică. Ştefan din „Noaptea de sânziene“ nu traversează o aventură a conştiinţei şi nici nu are în mod distinct o psihologie, este doar prins într-o acaparantă aventură metafizică a iniţierii, a transformării de sine. Desigur, aventura metafizică este în primul rând o aventură a cunoaşterii, deci nu o experienţă mistică, ci magică. Nu e nicăieri vorba de har şi asceză, ci de sfâşierea răului, de ignoranţă, de traversarea a camuflajului pentru a avea acces la transparenţă.

Lumea romanului eliadian al condiţiei umane este o lume în care accesul fiinţei umane la adevăr este încă posibil. Adevărul există şi poate fi cunoscut. Adevărul, id este realitatea substanţială. În acest sens universul eliadian nu este un univers al nihilismului, un univers al negării existenţei spiritului. Spiritul există şi este calea/vehiculul prin care omul se poate cunoaşte şi defini, prin care se poate depăşi. Există deci aici o realitate non-umană şi postumană care oferă temeiul sensului şi realităţii. Istoria există aici numai pentru a se dizolva în anistoric sau în supraistoric. Adevărul este aici, dar şi acolo, este în timp, dar şi în afara timpului; adevărul împlineşte istoria, dar o şi neagă, o distruge devorându-i curgerea şi sensul.

Sub camuflajul haosului şi întâmplătorului, adevărul subzistă şi se manifestă. Personajul eliadian există într-o lume care este „devorată“ de sens. Eliade este deci manifest antimodern în construcţia universului său romanesc. La el lumea este saturată de sens, de fiinţă, nimic nu este absurd, străin, nimic fără ieşire.

Existenţa umană este încă tranzitorie, omul se mişcă către fiinţă, către misterul insondabil al adevărului. Mersault, ştim bine, nu mai caută nimic, totul este închis, totul este lipsă de temei, absurd şi inutil. Înţelegem că Eliade respinge lecţia existenţialismului francez, în ambele variante, atât a lui Camus, cât şi a lui Sartre. Eliade vrea restaurarea existenţei umane în dimensiunea ei mistică, tranzitorie, deschisă sensului, instaurării sensului transcendent. Pentru Eliade demnitatea existenţei umane este dobândită numai de căutarea metafizică a sensului prin experimentul iniţierii în eros şi în moarte. Întrebarea lui Eliade nu este cum să rezistăm lipsei de sens, fără să ne sinucidem, ci cum să găsim/descifrăm sensul/adevărul în multitudinea aparenţelor pe care timpul/istoria le joacă în faţa noastră.

Universul romanesc eliadian construieşte acest eşafodaj al dramei metafizice pentru că eroul eliadian să poată experimenta istoric pentru a ieşi din istorie, pentru a se salva. Teza finală a romancierului Eliade fiind aceea că omul este o fiinţă care se salvează, care are acces la adevăr, lumea nefiind doar îngrămădire absurdă de materie haotică.

Condiţia umană a personajului eliadian este dominată de suferinţă, dar nu este suferinţa lipsei de sens, ci suferinţa condiţiei inautenticităţii, a dizarmoniei metafizice cu adevărat substanţă a lumii. Este suferinţa necunoaşterii căii adevărate către salvare. Drama metafizică a personajului eliadian se joacă aici între damnare şi salvare. Personajul eliadian ştie că există o salvare, ştie adică ceea ce orice alt personaj de roman după jumătatea secolului XX a încetat să mai ştie şi să mai creadă.

Universul romanesc al lui Eliade se construieşte într-adevăr după o formulă mitică şi fantastică, singura care îi poate permite să ignore modernitatea absolută a angosei şi a nihilismului, dominaţie care ea însăşi, începând cu romantismul european, leagă la rându-i iluminismul normativ al raţiunii care a tentat schimbarea subiectului, reforma totală a condiţiei umane. Astfel universul romanesc eliadian este de fapt cosmos, o creaţie absolută, un mare mister al fiinţei care fiinţează cu legi universale pe care fiinţa umană trebuie să le descifreze pentru a-şi atinge adevărata condiţie atemporală.

Există cel puţin un autor român de secol XX care desfăşoară la fel în proza sa un cosmos al libertăţii, al spiritului şi al legilor universale şi atemporale, şi acesta nu e altul decât Sadoveanu. Pariul lui Eliade este într-un fel mai ambiţios, pentru că nu caută în urmă un vehicul pentru a reprezenta şi construi acest univers, nu caută arhaicitatea, ci încearcă să construiască extatic acest univers păstrând intriga într-un cadru al timpului prezent şi folosind convenţia romanului realist clasic. Desigur, reuşita lui Mircea Eliade e numai parţială din punct de vedere estetic.

Astfel, existenţa personajului eliadian este şi ea ritualizată în câteva trepte ale iniţierii: suferinţă/existenţă - trezire – căutare - salvare/hierofanie (stingerea condiţiei umane comune). Numai astfel condiţia metafizică a personajului putând fi realizată. Trebuie să înţelegem că nu o teologie susţine construcţia acestui univers ritualizat, ci înţelegerea pe care prozatorul o împarte cu istoricul religiilor că fiinţa umană trăieşte într-un univers deschis cognoscibil fiinţei umane care este puterea de a se elibera de sub teroarea istoriei, a timpului a aparenţelor reciproc anihilate. Formula existenţei personajului eliadian este eliberarea de suferinţă, care nu e decât minciuna acestei condiţii a ignoranţei şi nefiinţei. Cum şi dacă această metafizică trece în roman constituie o altă problemă.178

Un realism permanent subminat de mitic

Romanul se deschide lent, respectând toate convenţiile realiste ale genului. Acţiunea e lentă, descrierile ca de frescă istorică, totul curge convenţional, fără nimic fantastic/surprinzător. „Deschise cât putu de încet uşa şi aprinse lumina. Odaia era caldă; mirosea a praf. Obloanele ferestrelor erau lăsate. Alături de pat se afla o masă mare de lemn încărcată cu cărţi, aproape toate noi, unele cu foile netăiate. De celălalt perete era rezemată o bibliotecă şubredă, făcută parcă de un amator, plină şi ea cu cărţi“.179

Tema romanului e apoi introdusă oarecum brusc în dialogul dintre Ştefan şi Ileana:

„- Ce trebuie să caut?! Îl întrebase Ileana.

-Să scapi de timp. Să ieşi din timp. Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le...“ 180