I.P.Culianu175 îl definea pe Eliade ca pe un mare mistagog, un magician care pune în scenă nimicul misterului gol, care oferă spactacolul formei fascinante, dar goale de substanţă mistică. În fond, cred că se lăsa sedus de mecanica scenariului construit pe jocul de ape al ambiguităţii din scenariul naraţiunilor mitice pentru a ajunge la o astfel de definiţie. Cred că se înşela profund, Eliade este fundamental angajat în acest pariu al operei sale, care pentru el poartă în mod clar un mesaj pentru toţi ceilalţi, mesajul că misterul există şi că noi trăim în el, eliberaţi sau nu de confuzie, de ignoranţă sau de păcat. În ce constă acest mister nimeni nu ne va raspunde în locul nostru. Tăcerea aici nu este cea a mistagogului, ci a maestrului care nu face decât să îndemne, să îndrume şi să raspândească semne, mereu alte semne pentru cei care ar putea sau ar dori să le citească.

Naraţiunea mitică este un model de strategie pentru a ieşi de sub imperiul terorii istoriei. Povestea, naraţiunea, personajul care intră prin epic în cadrele mitice ale poveştii sunt tot atâtea elemente arhitectonice pentru construcţia acestui eşafodaj care trebuie în final să ofere o ieşire, chiar ambiguă, pentru cei care sunt supuşi acestei istorii care anihileaza. Naraţiunea mitică devine astfel un model al eliberării pentru că pune în scenă logosul necesar unei astfel de evadări, chiar dacă evadarea nu este decit efemeră sau involuntară. Ceea ce este important este semnul revelat al acestei posibile sau probabile transmutări. Semnele ramân, semnele răzbat până la structura de adincime a lectorului. In toate aceste naratiuni cred ca exista o miza a lectorului, o necesara prindere a acestuia in jocul logic si metafizic al textului pentru ca semnele textului sunt si semnele lumii pe care lectorul trebuie sa le clarifice, sa le citeasca. Ambiguităţii textuale trebuie să-i urmeze meditaţia lectorului asupra tuturor semnelor care încearcă să descifreze ceea ce este irecognoscibil încă în fabula. Maestrul foloseşte textul ca pe o insidioasă invitaţie la meditaţie. Iar pariul esenţial al operei este antinihilismul, împotriva acestei imense provocări, a lipsei de centru, a lipsei oricărui sens, Eliade construieşte această operă ca semn al căutării centrului, ca semn al unei irevocabile chemări a centrului.176

Noaptea de sânziene. Romanul condiţiei umane

Aici, în „Occident“, nu sunt decât un fragment.

(Mircea Eliade, Jurnal, 4 ianuarie 1953)

Probabil că nucleul Nopţii de Sânziene trebuie căutat în Nuntă în cer. Complexul femeii misterioase care traversează existenţele celorlaţi învăluită în mister sau numai în paradox, sensul misterios al prezenţei femeii în lume, erosul dominat de semnele celeilalte dimensiuni, personajul masculin care caută el însuşi misterul feminin, precum şi cheia pentru a altă dimensiune, toate acestea trec în bună măsura în Noaptea de Sânziene. Aici avem dubletul Ioana-Ileana, căruia îi corespunde dublul Ştefan Viziru-Ciru Partenie, toţi făcând parte dintr-o dramă metafizică a timpului, a istoriei şi căutării ieşirii din „teroarea istoriei“.177

Noaptea de Sânziene reprezintă pentru Mircea Eliade pariul esenţial în ordinea creaţiei literare. E romanul în care a investit cel mai mult, în care vrea să spună totul. Romanul „total“ al carierei sale de prozator, romanul pe care îl vrea ca pe o creaţie în care întreaga sa existenţă de autor i se revelează. Este totodată un roman integral al condiţiei româneşti, pe lângă romanul condiţiei umane, aşa cum o înţelegea Mircea Eliade. O condiţie umană care suportă ordalia istoriei, a terorii istoriei pentru a accede la realitatea de dincolo de istorie care se face inuman şi haotic. În bună măsură un pariu anti-Malraux, „la condition humaine“ era pentru Malraux acţiunea în istorie pentru istorie, pentru fiinţa umană care se angajează sau este angajată în istorie prin calea esenţială a politicului, ersatz-ul spiritului. De asemenea, un pariu antiexistenţialist, pentru că condiţia umană este refuzată în dimensiunea ei absolută care naşte doar posibilitatea unui sens autoimpus. Pentru Mircea Eliade condiţia umană are un sens transcendent clar.

Condiţia umană înseamnă istorie plus ieşirea din istorie, timp plus ieşirea din timp. Omul eliadian nu acţionează pentru găsirea unui sens şi nici nu este prizonierul unui mecanism absurd şi fatal. Existenţa sa nu este dominată de fatalitatea unui nihilism metafizic pe care sa-l anuleze apoi printr-o decizie, printr-un act care sa-l situeze, sa-i dea un sens eroic. Cu alte cuvinte, omul eliadian nu este un Sisif. Universul în romanul lui Eliade este un univers deschis transcendenţei şi misterului, un univers care nu anihilează, un univers permeabil căutării şi salvării.

Cu toate acestea, nu este un univers creştin, nu Hristos este alfa şi omega, Eliade nu este un autor creştin nicăieri în creaţia sa. Este un autor care respinge orice formă de nihilism metafizic, dar nu prin axiomatica revelaţie neotestamentară, ci prin axiomatica unui univers definit şi receptat ca un cosmos în care drama umană există şi se joacă în funcţie de această origo sacră a cosmosului care este aparent şi substanţă, timp şi eternitate, profan şi sacru etc.

Condiţia umană a personajului eliadian este definită şi simbolizată de căutare (the quest). Dar ce caută personajul eliadian? În termeni comuni : fericirea. Dar această fericire este de fapt anularea propriei condiţii umane prin angajarea pe drumul ieşirii din timpul istoric. A găsi fericirea, a finaliza căutarea este a ieşi din dimensiunea temporală a istoriei, a sfârşi istoria, a sfâşia vălul speranţei, al camuflajului, a accede la dimensiunea esenţială, a temporală a esenţei. Personajul eliadian se auto-distruge căutând „ieşirea“ din condiţia umană a camuflajului. În acest sens, aventura existenţială a