dificultate. Miticul este mereu universul sugerat, distanţa care trebuie străbătută, abolită, este planul camerei obscure din care sau către care personajele vin si pleacă. Această dimensiune mereu sugerată, mereu asteptată, niciodată definită, niciodată prezentă cu obiectivitatea evidenţei este chiar dimensiunea libertăţii atât a personajelor, cât şi a naratorului. Libertate a personajelor şi libertate a literaturii.

Dar de ce nu pur si simplu fantastic? De ce mitic? Pentru ca fantasticul este, cred, numai tehnica abruptă sau nu a decojirii acestei lumi de aparenţe, sensul ultim al epicului la Eliade este resorbirea în mit, în arhetip a epicului, a naraţiunii, a personajelor. În acest sens Eliade este şi eminescian şi sadovenian. Vasile Voiculescu construieşte şi el în acest sens propriul univers şi nu trebuie să uităm pasiunea lui Eliade pentru proza lui Ştefan Bănulescu, ceea ce demonstrează o afinitate a mizelor literare, dacă nu şi a mijloacelor prozastice. Cred că sensul ultim al literaturii ultimului Eliade este acesta, al construcţiei unei utopii, al unei uriaşe parabole care să ia forma însăşi a istoriei trăite şi povestite, fără a folosi nici una din tehnicile curente ale unor astfel de romane sau povestiri aşa cum le putem găsi la Hesse sau Jünger. Paradoxul utopiei lui Eliade este că la el aceasta este situată, este chiar aici şi acum, este în desfăşurare, în act. Aici Eliade este hegelian, în sensul în care pune în scenă vocea care cunoaşte istoria reală a lumii, dezvoltarea spiritului absolut şi conjuncţia sa cu raţiunea umană. Această voce ştie care este tensiunea reală şi totodată absolută a lumii, ştie cum devenirea lumii necesită progresia spiritului absolut. Hegel, unic narator auctorial, l-a fascinat întotdeauna pe Eliade, i-a stirnit mereu visul de a construi o poveste a spiritului asemănătoare. Paradigma ştiintelor secolului XX nu i-a putut permite acest lucru, astfel că miza s-a mutat în literatură. Literatura este singura care mai putea avea acces la construcţia marilor povestiri despre sensul devenirii condiţiei umane. Eliade rămâne convins în tot ce scrie despre literatura că aceasta trebuie sa fie spaţiul mizelor importante şi nu a derizoriului sau grotescului. Dimensiunea mitică este tocmai această datorie şi totodată libertate a literaturii de a avea o miză transestetică, aşa cum o înţelege Eliade. Literatura trebuie sa continue să decripteze realitatea, să fie fanică, să fie o experienţă a spiritului.

Lumea romanului, lumea literaturii rămâne pentru Eliade convenţie, dar este o convenţie salvatoare pentru că spune ceva esenţial despre lumea spiritului, despre posibilitatea comunicării şi a înţelegerii, despre posibilitatea găsirii sensului în acest act al comunicării şi al exercitării puterii simbolice. Eliade nu este un autor naiv sau inocent şi nici nu investeşte literatura cu mai mult decât îi este propriu, dar simte nevoia irepresibilă să ducă convenţia până la capăt să scrie şi să rescrie lumile ca şi cum sensul ar putea fi găsit chiar prin această servitute. Cultura rămâne în înţelegerea sa singurul domeniu al lumii moderne în care mai poate fi intilnită căutarea adevărului, deci jocul trebuie jucat. Iată o definiţie a romanului data de Jünger, care exprimă perfect şi miza lui Eliade: „Două sunt calităţile care alcătuiesc romanul, aşa cum o stofă este ţesută din două fire: una rezidă în autor şi în libertatea lui, iar cealaltă în lume şi în necesitatea ei. Celei dintâi îi dau numele de principiu al autarhiei, în timp ce numele ultimei ar fi principiu al universalităţii. Din acest punct de vedere, cosmosul este romanul lui Dumnezeu. Rezultatul acestei interpretări este că, în cel mai bun caz romanul nu poate deveni decât simbol, deoarece nici autarhia, adică libertatea perfectă, nici inţelegerea universului în totalitatea sa nu-i sunt date autorului. Dar fiecare din marile romane păstrează un reflex din amândouă, aceasta constituind bucuria imanentă a lecturii. Lectorul este în acelaşi timp în lume şi în afara lumii“ (Ernst Jünger, Heliopolis).174 De fiecare dată, cu profesorul Gavrilescu, cu Zaharia Farâmă, cu Ştefan din Noaptea de Sânziene, Eliade vrea să ofere acest miracol: a fi înăuntru şi în afara lumii totodată.

Umanitatea eroilor lui Eliade este una aristocratică, nu în sensul comun al termenului, ci în acela larg, o umanitate canonică din perspectiva căutarii, a nevoii imperioase cu care merg către aventură în lumea sensurilor care clarifică şi care deschid lumea. Eroii săi de după război participă la o alta dramă decât a acelora dinainte, au o altă dimensiune şi o altă respiraţie. Substanţa romanescă a biografiilor aproape că dispare, dispare şi mitul omului nou care hrănea toată aceasta mecanică a biografiilor eroilor ciclului “existenţialist“. Iar erosul se sublimează în această imensă căutare a adevărului, dragostea fiind vehiculul mistic prin excelenţă. Cei care nu participă la căutare, cei care sunt martori muţi sau călăi sunt mai degrabă o umanitate nefericită, prizoniera confuziei mai degrabă decât a pacatului.

Universul eliadian nu este vădit mistic, personajele sale nu sunt născute să participe la experienţe singulare, intelectualului din prima perioadă de creaţie nu-i urmează acum sihastrul aflat într-o căutare perpetuă, dimpotrivă personajele naraţiunilor mitice sunt oameni care deţin doar capacitatea de a citi semnele misterului insondabil şi irecognoscibil, experienţele suprafireşti mai degrabă li se întâmplă decât să fie provocate. Naraţiunea mitică la Eliade uzează de echivoc, de ambiguitatea congruenţei sau incongruenţei planurilor temporale, de ambiguitatea constitutivă a personajelor, a mesajelor şi a decriptărilor. Întreaga tramă a nuvelelor, dar şi a romanului Noaptea de Sânziene se construieşte pe arhitectura transparentă a cotidianului, a rutinei, a realismului care deschide trape secrete către universul celălalt. Miturile tinereţii veşnice, mitul lui Orfeu şi al lui Euridice, mitul Şeherezadei şi altele sunt jucate în construcţiile lui Eliade cu dezinvoltură pentru că lumea arhetipurilor este totodată lumea repetiţiei, substanţa spirituală a lumii este aceeaşi, identică sub chipurile schimbate ale epocilor diverse. Eliade este substanţial romantic ca tip al structurii auctoriale, dar este foarte atent să nu se confunde cu nici un model, accentuând destul de