„Lumea în forma ei actuală nu este singura lume posibilă“

(Paul Klee)

Mutaţia valorilor metafizice

Eliade nu crede in literatură pur si simplu, pentru el literatura trebuie sa fie un drum, o căutare, o încercare de eliberare. Literatura devine la ultimul Eliade, camuflat în savantul riguros, un drum ascensional. Cultura însăşi nu poate fi decât locul unei ultime încercări iniţiatice, a scrie stă pentru a căuta ultimul loc unde comunicarea cu absolutul poate fi încă aşteptată sau provocată. Substanţa literaturii este astfel un pariu metafizic, literatura şi salvare, literatură şi căutare a temeiului.171 Într-o lume supusă în mod absolut istoriei care se face de la sine omul trebuie să prezerve ultimele resurse de independenţă, de autonomie care să-i garanteze încă drumul spre libertate, iar libertatea nu poate veni decât dinspre acest temei metafizic al căutării absolutului. Proza fantastică a lui Eliade de după 1936 se înscrie în această albie a regândirii condiţiei umane, nu în termenii vreunei soluţii politice, ideologice sau istorice, ci în termenii accesului la temeiul metafizic al existenţei umane.172

Eliade trece de la romanul existenţialist, de la apologia autenticităţii în termenii subiectivitătii şi ai experimentării sinelui ca structură dinamică, energetică a realului imediat la romanul care pune în scenă o lume fisurată de nevoia şi de prezenţa efectivă a comunicării cu planul metafizic. Fantasticul este aici mai elaborat, Eliade încearcă să joace pe axiomatica coincidenţă a contrariilor, interpretată ca deplină camuflare a sacrului în profan. Profanul trebuie să explodeze în deplina emergenţă a sacrului. Sacrul, metafizicul anexează lumea romanescă, o deschide mereu către un destin care întrerupe istoria, o scurt-circuitează, doborând-o. Sensul nu poate fi găsit decât în această rupere de nivel, personajul eliadian nu poate deveni real, substanţial, nu poate respinge statutul de mască a evanescenţei, a neantului, decât în această transmutaţie ontologică. De aici fixitatea scenariului iniţiatic, a reţetei prozei eliadiene postbelice. Eliade autorul şi Eliade naratorul sunt amândoi convinşi că lumea funcţioneaza astfel, că metafizic lumea apare şi dispare în acest joc al identităţilor şi al contrariilor. E aici un fatum al universului literaturii sale, eroii stau sau cad sub acest fatum. Peste tot funcţionează acest scenariu metafizic al căderii şi al salvării, al sensului şi al absurdului, nimic nu se poate sustrage. în acest sens lumea eliadiană configurează un univers fix şi transistoric care o apropie de universul mitic.

Acest fantastic târziu se desparte de fantasticul de tinereţe al lui Eliade care era centrat mai degrabă pe jocul magic al iluziei, al pitorescului sau al straniului. Eliade este acum mult mai aproape de literatura utopiei şi a parabolei,173 construind universuri paralele care trebuie totuşi să comunice. Eliade mizează pe naraţiune ca pe un instrument care trebuie să construiască lumea romanescă ca o lume a realului veridic, ca pe o ficţiune credibilă, o istorie cu oameni ca oricare alţii, cu personaje ca oricare altele, ca mai apoi naraţiunea să fie fisurată de prezenţa imensă a destinului, a planului celălalt care abia el va veni să ofere sensul istoriei şi deci şi al naraţiunii.

Este în mod vădit aici o alegere a maturităţii lui Eliade. Experienţa războiului, moartea soţiei, eşecul României, al Legiunii, al intelectualilor, ocupaţia sovietică, totul construieşte în jurul lui Eliade o lume a fragilităţii, a friabilului, a neputinţei victoriei în planul istoriei. Orgoliul tânărului intelectual profetic este pe deplin abolit, România însăşi nu mai este o scenă care să permită astfel de mize centrate pe utopia inserării în planul istoriei pe care s-o modifici prin puterea inteligenţei şi a sacrificiului. Pariul lui Eliade cu lumea va fi altul de acum încolo. Războiul şi urmările sale sunt cu adevărat o experienţă traumatică pentru Eliade, care lasă în urmă trecutul care cuprinde o istorie, o ţară şi o naţiune. Ce rămâne totuşi? Spiritul care caută tensiunea sensului. Ramâne pariul lui Eliade căutătorul de sens pentru condiţia umană. Savantul rămâne să ducă mai departe pariul într-o lume definitiv străină, scriitorul se va retrage, va fi camuflat şi va fi singurul care va păstra memoria vitală a originii.

Eliade va intra astfel el însuşi în logica camuflării, în logica ascunderii simbolice. Nu va fi vorba despre o dualitate, ci despre o unitate inaparentă, despre o mască destinată jocului aparenţei istoriei scenei pe care alege să joace şi despre persona pe care o deţine-reţine în spatele măştii. Desigur, a gândit aceste lucruri în termenii unui rit de trecere, în termenii unei transfigurări necesare, a unui sacrificiu de sine menit să garanteze salvarea, deci împlinirea.

Noaptea de Sânziene este romanul acestei metanoia, este romanul maturităţii eliadiene (nu şi romanul cel mai reuşit al lui Eliade, din păcate), universul romanesc în care Eliade construieşte destinele eroilor în conformitate deplină cu experienţa sa ultimă. Mutaţia valorilor metafizice este aici deplină, valorile metafizice ale universului arhetipal înlocuiesc pe deplin orice alt tip de valori pe care personajele romanelor interbelice le întrupau. Miturile subiectivităţii energetice, agresive si discursive aflate într-o permanentă înfruntare vitală cu sinele şi cu societatea cad ca nişte veşminte uzate, singura valoare este destinul întrupat în căutarea sensului transistoric şi transpersonal. Istoria devine numai canavaua pe care destinul lumii se ţese intricând destinele personale care sunt tragice în măsura în care rămân lipsite sens.

Mutaţia valorilor epice

M-am convins de necesitatea literară, dar si metafizică a naraţiunii.

(Mircea Eliade)

Mitic şi epic sunt termenii unei tensiuni polare. Epicul este instrumentul universului naratorului, este analogon-ul lumii văzute, a evidenţei care străbate spre toţi martorii şi spre toţi eroii, uneori epicul este el însuşi străbătut de opacitate pentru a pune evidenţa în