Mama făcea un cașcaval foarte asemănător pe pâine prăjită, pe care-l mâncam uneori duminica seara pe vreme de iarnă.

― Îți place cașcavalul? Ar fi trebuit să te întreb mai întâi.

Am dat din cap, cu gura prea plină ca să mai pot răspunde. Cu toate că doamna Barbour îmi oferea stăruitor înghețată și dulciuri, mi se părea, cine știe de ce, că nu mâncasem aproape nici o masă normală de la moartea mamei – cel puțin, nu genul de mese care fuseseră normale pentru noi: legume sotate sau ouă jumări, sau macaroane cu brânză la pachet, consumate în timp ce eu ședeam pe o treaptă a scării rabatabile și îi povesteam ce mai făcusem în ziua aceea.

În timp ce eu mâncam, el se așeză vizavi de mine la masă, cu bărbia în mâinile mari albe.

― La ce ești bun? mă întrebă brusc. La sport?

― Poftim?

― Ce te interesează? Jocuri pe calculator?

― Păi... jocuri video. De pildă, Age of Conquest. Sau Yakuza Freakout.

El păru pus în încurcătură.

― Și la școală? Ce-ți place?

― Istoria, cred. Și engleza, am spus, văzându-l că rămâne tăcut. Dar engleza o să fie foarte plictisitoare în următoarele șase săptămâni – nu mai facem literatură, ne-am întors la gramatică și acum facem scheme de propoziții.

― Literatură? Engleză sau americană?

― Americană. Acum. Sau până acum. Și istoria Americii, anul ăsta. Deși în ultima vreme a fost o mare plictiseală. Tocmai ieșim din Marea Criză, dar o să fie mai interesant după ce ajungem la al Doilea Război Mondial.

Era cea mai plăcută conversație pe care o avusesem de ceva timp încoace. Hobie îmi puse tot felul de întrebări interesante, de pildă ce citisem din literatură și cum se deosebea gimnaziul de școala primară; care era materia care mi se părea cea mai grea (spaniola) și care era perioada mea istorică preferată (nu știam precis, dar oricum nu Eugene Debs92 și istoria mișcării muncitorești, la care pierduserăm prea mult timp) și ce voiam să devin când aveam să fiu mare (habar n-aveam) – chestii obișnuite, dar era totuși reconfortant să discuți cu un adult care părea interesat de mine dincolo de nenorocirea care mă lovise, care nu încerca să scoată vreo informație de la mine sau să bifeze o listă cu chestii care trebuie spuse unui copil cu probleme.

Ajunseserăm la subiectul scriitorilor – de la T.H. White și Tolkien93 la Edgar Allan Poe, un alt preferat de-al meu.

― Tata spune că Poe e un scriitor de mâna a doua, am spus. Că e Vincent Price94 al literaturii americane. Dar nu cred că are dreptate.

― Nu, nu are, spuse Hobie pe un ton serios, turnându-și o ceașcă de ceai. Chiar dacă nu-ți place Poe, el e cel care a inventat povestirea polițistă. Și literatura științifico-fantastică. În esență, a inventat o foarte mare parte din secolul douăzeci. Vreau să spun... Serios acum, nu-mi mai place așa de mult ca atunci când eram copil, dar, chiar dacă nu-ți place de el, nu-l poți expedia doar ca pe un excentric.

― Tata așa făcea. Umbla prin casă recitând Annabel Lee95 cu o voce prostească, special ca să mă enerveze. Pentru că știa că-mi place.

― Deci tatăl tău e scriitor.

― Nu. Nu mi-am dat seama cum ajunsese la concluzia asta. E actor. Sau a fost. Înainte să mă nasc eu, a jucat roluri episodice în câteva seriale de televiziune, niciodată ca protagonist, era doar prietenul răsfățat al protagonistului sau partenerul corupt de afaceri care e ucis până la urmă.

― Ar fi trebuit să aud de el?

― Nu. Acum lucrează într-un birou. Sau a lucrat.

― Și atunci cu ce se ocupă? întrebă Hobie.

Își pusese inelul pe degetul mic și, din când în când, îl răsucea între policele și arătătorul de la cealaltă mână, ca și cum ar fi vrut să se asigure că mai era acolo.

― Cine știe? Ne-a părăsit.

Spre surprinderea mea, Hobie râse.

― Călătorie sprâncenată, nu?

― Hm, am ridicat din umeri, nu știu. Uneori era un tip OK. Ne uitam la sport, la filme cu polițiști, și el îmi povestea cum făcuseră efectele speciale cu sânge și toate celelalte. Dar e... nu știu. Uneori, de exemplu, era beat când venea să mă ia de la școală. Nu vorbisem despre asta cu Dave psihiatrul și nici cu doamna Swanson – de fapt, cu nimeni. Mie mi-era teamă să-i spun mamei, dar pe urmă i-a spus una dintre celelalte mame. Și pe urmă... – era o poveste lungă, mă simțeam stânjenit, voiam s-o scurtez – ... pe urmă și-a rupt mâna într-un bar, s-a bătut cu cineva, era un local unde îi plăcea să se ducă în fiecare zi, numai că noi nu știam că era acolo, pentru că el spunea că lucrează până târziu, și avea o grămadă de prieteni de care noi nu știam și care îi trimiteau ilustrate acasă la noi când mergeau în concediu de pildă în Insulele Virgine, și așa am aflat și noi, și atunci mama a încercat să-l pună să se ducă la Alcoolicii Anonimi, dar el n-a vrut. Uneori