ce el își făcea de lucru la aragaz, m-am uitat țintă la urmele circulare de cafea de pe fața de masă. Simțeam că nu am astâmpăr: m-am foit pe scaun și am privit în jur.

― Hm... am spus.

― Da?

― Pot s-o văd mai târziu?

― Nu știu, poate, zise el, cu spatele la mine. Bătaia telului într-un vas albastru de porțelan: tap-tap-tap. Dacă e trează. Are dureri mari, și medicamentele îi dau somnolență.

― Ce i s-a întâmplat?

― Păi... Pe un ton în același timp energic și potolit pe care l-am recunoscut imediat, căci era tonul pe care eu însumi îl foloseam când oamenii mă întrebau de mama. A avut o crăpătură urâtă la cap, o fractură carniană, să-ți spun drept, a fost în comă o vreme, iar piciorul stâng îi era rupt în atâtea bucăți încât a fost aproape să-l piardă. „N-are gambă, are bile de marmură în șosetă“, spuse el cu un râs melancolic. Asta a zis doctorul când i-a văzut radiografia. Rupt în douăsprezece locuri. Cinci operații. Săptămâna trecută, continuă el, întorcându-se pe jumătate, i-au scos șuruburile, și s-a rugat atâta de ei s-o lase acasă, încât până la urmă i-au spus că poate să plece. Câtă vreme are aici o soră medicală timp de jumătate de zi.

― Merge?

― Dumnezeule mare, nu! spuse el, ridicând țigara ca să tragă din ea; nu știu cum reușea să gătească numai cu o mână și cu cealaltă să fumeze, ca un căpitan de remorcher sau un bucătar la joagăr dintr-un film vechi. Abia dacă poate să stea în șezut jumătate de oră.

― Dar se va face bine.

― Mda, asta sperăm și noi, spuse el, pe un ton care nu părea foarte încrezător. Să știi, spuse, aruncându-mi o privire peste umăr, dacă și tu ai fost acolo, e absolut remarcabil că ai scăpat așa ușor.

― Da.

Niciodată nu știam cum să răspund când oamenii comentau faptul că eram „teafăr“, ceea ce se întâmpla destul de des.

Hobie tuși, apoi își stinse țigara.

― În fine. Își dăduse seama că mă deranjase, am văzut din expresia lui, și îi părea rău. Bănuiesc că au venit și la tine de la poliție, nu?

M-am uitat la fața de masă.

― Da.

Cu cât vorbeam mai puțin despre asta, cu atât mai bine.

― Ei bine, nu știu tu, dar mie mi s-au părut niște oameni foarte decenți – foarte bine informați. Era un irlandez care văzuse o mulțime de chestii din astea, mi-a povestit despre bombe ascunse în valize în Anglia și pe aeroportul din Paris, o chestie la o cafenea pe o stradă din Tangier, știi cum e, zeci de morți și cel care a stat exact lângă bombă nu pățește nimic. Spunea că văzuseră niște efecte foarte ciudate, știi, mai ales în clădirile vechi. Spații închise, suprafețe accidentate, materiale reflectorizante – cu totul imprevizibil. Exact ca în acustică, spunea. Undele exploziei sunt ca undele sonore – ricoșează și se răsfrâng. Uneori se sparg vitrine la kilometri întregi depărtare. Sau – își dădu la o parte șuvița din ochi cu încheietura mâinii – uneori, mai aproape, se produce ceea ce se numește „efectul de ecranare“. Obiectele aflate la doi pași de locul detonației rămân intacte – o ceașcă de ceai fără o crăpătură dintr-un sediu IRA făcut fărâmițe sau mai știu eu ce. Să știi că majoritatea oamenilor sunt omorâți de sfărâmăturile și sticla proiectate de suflul exploziei, de multe ori la depărtare destul de mare. La viteza aia, o pietricică sau un ciob e echivalent cu un glonț.

Urmăream cu degetul modelul floral al feței de masă.

― Eu...

― Scuză-mă! Poate nu e subiectul cel mai potrivit de discuție.

― Nu, nu, am spus fără grabă; era de fapt o mare ușurare să aud pe cineva vorbind direct, informat, despre ceea ce majoritatea oamenilor se dădeau peste cap ca să evite. Nu e vorba de asta. Numai că...

― Ce anume?

― Mă întrebam: ea cum a ieșit de acolo?

― A, a fost un noroc. Era prinsă sub un morman de dărâmături – și pompierii n-ar fi găsit-o dacă nu i-ar fi alertat un câine. Au dezgropat-o parțial, au săltat grinda aia... de fapt, lucrul cel mai uimitor e că ea era trează, a vorbit cu ei în tot timpul ăsta, deși acuma nu-și amintește nimic. Minunea a fost că au scos-o înainte să vină ordinul de evacuare – tu cât ai stat fără cunoștință, ziceai?

― Nu-mi amintesc.

― Ei, ai avut noroc. Dacă tipii ar fi trebuit să plece și s-o lase acolo, prinsă încă sub dărâmături, lucru care înțeleg că li s-a întâmplat anumitor persoane... A, uite, gata! spuse el, căci ceainicul începuse să fluiere.

Farfuria cu mâncare pusă înaintea mea nu arăta cine știe ce îmbietor – o chestie galbenă și pufoasă pe pâine prăjită. Dar mirosea bine. Am gustat, prudent. Era cașcaval topit cu bucăți de roșii și piper cayenne și alte câteva ingrediente pe care nu le-am putut identifica și era delicios.

― Scuze, ce e asta? am spus, luând încă o înghițitură precaută.

El păru puțin rușinat.

― Păi, nu are un nume propriu-zis.

― E bun, am spus, uimit de cât eram