la moartea mamei, cu siguranță nu în fața cuiva – nici măcar la slujba ei de înmormântare, unde oameni care abia dacă o cunoșteau (și unul sau doi care-i făcuseră viața un iad, precum Mathilde) suspinau și-și suflau nasul peste tot în jurul meu.

El văzu că eram supărat; dădu să spună ceva; se răzgândi.

― Ai mâncat? mă întrebă pe neașteptate.

Am fost prea surprins ca să răspund. Mâncarea era ultimul lucru la care m-aș fi gândit.

― Da, mă gândeam eu, spuse, ridicându-se reumatic în picioare. Hai să mergem să ciugulim ceva!

― Nu mi-e foame, am spus, cu atâta grosolănie, încât mi-a părut rău.

De la moartea mamei, toată lumea nu părea să se gândească decât la cum să-mi vâre hrană pe gât.

― Nu, nu, bineînțeles că nu, spuse el, fluturând din mână pentru a îndepărta un nor de fum. Dar vino cu mine, te rog! Fă-mi plăcerea! Nu ești vegetarian, nu?

― Nu! am spus ofensat. De ce credeți asta?

El râse – scurt și ascuțit.

― Foarte simplu! Mulți dintre prietenii ei sunt vegetarieni, și ea la fel.

― Aha, am spus cu voce slabă, și el s-a uitat la mine cu un soi de amuzament vioi și fără grabă.

― Ei, dacă vrei să știi, nici eu nu sunt vegetarian, spuse el. Mănânc orice fel tradițional și ridicol. Deci bănuiesc c-o să ne descurcăm.

Împinse o ușă, și l-am urmat pe un coridor aglomerat, mărginit cu oglinzi pătate și tablouri vechi. Cu toate că el mergea repede în față, eu aș fi vrut să mai zăbovesc și să cercetez în jur: portrete de familie, coloane albe, verande și palmieri. Un teren de tenis, un covor persan întins pe o pajiște. Servitori în alb, aliniați solemn. Ochiul mi se opri asupra domnului Blackwell – agreabil, cu nasul mare, dichisit în alb, gârbovit încă din tinerețe. Stătea într-o poziție relaxată lângă un zid scund pe malul mării într-un loc presărat cu palmieri; lângă el – pe zid, cu mâna pe umărul lui și cu un cap mai înaltă – zâmbea Pippa, la vârsta grădiniței. Așa micuță cum era, asemănarea era frapantă: culoarea din obraji, ochii, capul înclinat în același unghi și părul la fel de roșu ca ale lui.

― Ea e, nu? am spus și în aceeași clipă mi-am dat seama că nu putea fi ea.

Fotografia aceasta, cu culorile ei șterse și hainele demodate, fusese făcută cu mult înainte de nașterea mea.

Hobie se răsuci și veni înapoi să se uite.

― Nu, spuse el încet, cu mâinile la spate. E Juliet. Mama ei.

― Și unde-i acum?

― Juliet...? A murit. De cancer. S-au făcut șase ani în mai anul trecut. Apoi, dându-și seama că vorbise prea concis: Welty a fost fratele mai mare al lui Juliet. De fapt, frate vitreg. Același tată, soții diferite, treizeci de ani diferență între ei. Dar a crescut-o mai mult ca pe copilul lui.

M-am apropiat să mă uit mai bine. Ea se sprijinea de el, cu obrăjorul așezat dulce pe mâneca lui.

Hobie își drese glasul.

― Tatăl lor avea peste șaizeci de ani când s-a născut Juliet, spuse el încet. Prea bătrân ca să mai fie interesat de un copil mic, mai ales că nu avusese nici o predilecție pentru copii de la bun început.

O ușă de pe partea cealaltă a coridorului era întredeschisă; el o deschise și rămase în prag, privind în întuneric. Ridicându-mă pe vârful picioarelor, mi-am lungit gâtul să văd ceva înăuntru, dar el s-a dat înapoi aproape imediat și a închis ușa complet.

― Era ea?

Deși înăuntru era prea întuneric ca să văd cine știe ce, surprinsesem strălucirea neprietenoasă a unor ochi de animal, un luciu verde vag înfricoșător din partea cealaltă a camerei.

― Nu acum.

Vocea îi era atât de scăzută, încât abia dacă l-am auzit.

― Ce e înăuntru cu ea? am șoptit, întârziind lângă ușă, căci nu voiam să merg mai departe. O pisică?

― Un câine. Sora nu e de acord, dar ea vrea să stea cu el în pat și, sincer, nu pot să-l țin deoparte – zgârie la ușă și scheaună... Pe aici!

Pășind încet, cu încheieturile parcă amorțite, aplecat în față ca un om bătrân, deschise o ușă care dădea într-o bucătărie înghesuită, cu un luminator în tavan și un vechi aragaz curbiliniu, roșu ca o tomată, cu linii zvelte ca o navă spațială din anii ’50. Cărți în teancuri pe podea – cărți de bucătărie, dicționare, romane vechi, enciclopedii; rafturi ticsite de porțelanuri vechi în mai multe modele. Lângă fereastră, în apropierea scării de incendiu, un sfânt de lemn spălăcit ridica palma a binecuvântare; pe bufet, alături de un set de ceai din argint, animale pictate, răzlețite două câte două într-o arcă a lui Noe. Dar chiuveta era plină de vase, iar pe tejghele și pervazuri stăteau sticluțe cu medicamente, cești murdare, mormane neliniștitoare de corespondență nedesfăcută și plante de la florărie, uscate și îngălbenite în ghivece.

Îmi făcu semn să mă așez la o masă, împingând deoparte facturi de curent și numere vechi ale revistei Antique.

― Ceai, spuse, ca și cum și-ar fi amintit un articol de pe lista de cumpărături.

În timp