anevoie, greoaie, și l-am așteptat să-mi mai pună întrebări – orice fel de întrebări –, dar el tăcea.

În cele din urmă, a scuturat din cap de parcă ar fi vrut să și-l limpezească.

― Totul e...

Părea la fel de debusolat ca mine; halatul, părul cărunt lățos îi dădeau înfățișarea unui rege detronat dintr-o piesă de teatru pentru copii.

― Îmi pare rău, spuse el, clătinând iarăși din cap. Totul e... atât de neașteptat.

― Poftim?

― Ah, cum să-ți spun, e... Se aplecă înainte și clipi din ochi, repede și nervos. Complet diferit de ceea ce mi s-a spus mie. Mi s-a spus că a murit instantaneu. Au insistat chiar.

― Dar... m-am holbat la el, uluit.

Oare credea că inventez?

― Nu, nu, făcu el precipitat, ridicând o mână să mă liniștească. Doar că... Sunt sigur că asta li se spune tuturor. „A murit instantaneu“, nu? rosti apoi sumbru, văzând că îl priveam țintă. „N-a simțit nici o durere.“ „Nici n-a apucat să-și dea seama ce s-a întâmplat.“

Apoi – dintr-odată – mi-a venit în minte un gând care m-a înghețat, și am înțeles. Mama murise și ea „instantaneu“. Nici ea „nu simțise nici o durere“. Asistenții sociali insistaseră atât, încât nici nu-mi trecuse prin cap să mă întreb cum de erau atât de siguri.

― Deși, trebuie să spun, mi-a fost greu să mi-l imaginez murind așa, spuse Hobie în tăcerea care se lăsase. Fulgerul exploziei și el, prăbușit la pământ într-o secundă. Am avut senzația, știi? cum avem câteodată, că lucrurile nu se petrecuseră așa cum spuneau ei.

― Poftim? am spus, ridicând privirea, bulversat de posibilitatea cea nouă, cumplită, care îmi fulgerase pe dinaintea ochilor.

― Un rămas-bun la poartă, spuse Hobie. Părea să vorbească pe jumătate cu sine însuși. Asta și-ar fi dorit. Privirea de despărțire, haiku-ul final – nu i-ar fi plăcut să moară fără să schimbe o vorbă cu cineva. „Pavilion de ceai între flori de cireș, în calea mea spre moarte.“

Gândurile îmi zburaseră. În camera plină de umbre, o singură suliță a soarelui străbătea printre draperii și traversa camera, împiedicându-se și scânteind într-o tavă cu carafe din sticlă șlefuită, născând prisme care licăreau și oscilau într-o parte și într-alta, și tremurau sus pe pereți ca paramecii sub un microscop. Deși se simțea un miros intens de fum de lemn, vatra din cămin era stinsă și neagră, iar grătarul, sufocat de cenușă, ca și cum focul n-ar mai fi fost aprins de ceva vreme.

― Fata, am spus timid.

Privirea lui Hobie se întoarse asupra mea.

― A fost și o fată.

Preț de o clipă, el păru să nu înțeleagă. Apoi se lăsă pe spate în fotoliu și clipi rapid, ca stropit cu apă pe față.

― Ce-i? am spus, surprins. Unde e fata? E bine?

― Nu... – frecându-și nasul – nu.

― Dar e în viață?

Nu-mi venea să cred.

El ridică din sprâncene într-un mod care mi se păru că însemna „da“.

― A avut noroc.

Dar vocea și mina lui păreau să afirme exact contrariul.

― E aici?

― Ăăă...

― Unde este? Pot s-o văd?

El oftă, cu o notă de exasperare în glas.

― Trebuie să stea în liniște și nu are voie să primească vizitatori, spuse el, scotocind prin buzunare. Nu e în apele ei – nu se știe cum va reacționa.

― Are să se facă bine?

― Să sperăm. Dar încă n-a ieșit la liman. Ca să folosim expresia extrem de neclară pe care insistă s-o folosească medicii.

Scosese un pachet de țigări din buzunarul halatului. Cu mâini nesigure, aprinse una, apoi, cu un gest arcuit al mâinii, azvârli pachetul pe masa japoneză pictată dintre noi.

― Ce-i? spuse, îndepărtând fumul cu mâna, când văzu că mă uit fix la pachetul mototolit, franțuzesc, luat parcă dintr-un film vechi. Să nu-mi spui că vrei și tu una.

― Nu, mulțumesc, am spus, după o tăcere inconfortabilă.

Eram aproape sigur că glumește, deși nu chiar sută la sută.

El, în schimb, clipea des înspre mine prin pâcla tutunului, cu un fel de căutătură îngrijorată, ca și cum tocmai și-ar fi dat seama de ceva fundamental despre mine.

― Tu ești, nu? spuse el pe neașteptate.

― Poftim?

― Tu ești băiatul, nu? A cărui mamă a murit acolo.

Pentru o clipă, am fost prea uluit ca să pot vorbi.

― Ce...? am spus, vrând de fapt să întreb „de unde știți?“, dar fără să pot articula cuvintele.

El se frecă la ochi stingherit și se așeză mai bine în scaun, îmbujorat ca și cum ar fi vărsat un pahar pe masă.

― Scuze. Nu vreau... N-am vrut... Nu mi-a ieșit cum trebuie. Dumnezeule mare! Sunt... făcu un gest vag care voia să spună „sunt extenuat, nu gândesc ca lumea“.

Mi-am întors privirea, nu foarte politicos – luat prin surprindere de un val neașteptat, dezagreabil, de emoție. Nu știu dacă plânsesem vreodată de