Degetele i se strângeau în jurul inelului. Își puse pumnul la gură și se uită la mine.

― Of, Doamne! Ești doar un puștan, așa-i? spuse.

Am surâs stingherit, neștiind prea bine cum ar fi trebuit să răspund.

― Scuze, spuse el pe un ton mai pragmatic care, mi-am dat seama, era menit să mă încurajeze. Doar că... știu că a fost tare urât. Am văzut. Corpul lui... – păru să-și caute cuvintele – înainte să te cheme, îi curăță cât pot de bine și îți spun că n-are să fie plăcut, ceea ce, bineînțeles, tu știi, dar... Eh! nu poți fi niciodată pregătit pentru așa ceva. Am avut în magazin un set de fotografii de Matthew Brady89 acum câțiva ani, chestii din Războiul Civil – erau atât de înfiorătoare că abia am reușit să le vindem.

Am rămas tăcut. Nu aveam obiceiul să contribui la conversațiile adulților altfel decât cu câte un „da“ sau „nu“ atunci când mi se cerea în mod expres, dar eram oricum încremenit. Cel care se dusese s-o identifice pe mama fusese Mark, un prieten al ei, și nimeni nu-mi spusese prea multe despre asta.

― Îmi amintesc de o povestire pe care am citit-o odată, un soldat... Oare la Shiloh? Vorbea cu mine, dar fără să-mi acorde toată atenția. Gettysburg? Un soldat atât de înnebunit de război, încât începuse să îngroape păsări și veverițe pe câmpul de bătaie. În focul încrucișat mureau de obicei și o sumedenie de animale mici. A săpat nu știu câte morminte minuscule.

― La Shiloh au murit 24 000 de oameni în două zile, am spus.

Mă luase gura pe dinainte.

Privirea lui se întoarse spre mine, alarmată.

― La Gettysburg au fost 50 000090. Din cauza noilor arme. Gloanțe Minié și puști cu repetiție. De asta numărul victimelor a fost atât de mare. Noi am avut în America război de tranșee înaintea Primului Război Mondial. Majoritatea nu știu asta.

Îmi dădeam seama că habar n-avea despre toate astea.

― Ești interesat de Războiul Civil? spuse, după o pauză precaută.

― Ăăă... da, am spus precipitat. Oarecum.

Știam multe despre artileria de câmp unionistă, pentru că scrisesem despre ea un referat atât de tehnic și de strict faptic, încât profesorul mă pusese să-l mai scriu o dată, și știam de asemenea despre fotografiile trupurilor neînsuflețite făcute de Brady la Antietam91: văzusem imaginile pe internet, băieți tineri cu ochi ca niște gămălii de ace și cu sânge la nas și la gură.

― La școală am stat șase săptămâni la Lincoln.

― Brady a avut un studio foto nu departe de aici. L-ai văzut vreodată?

― Nu.

Un gând prizonier în adâncuri fusese cât pe ce să-mi iasă la suprafața minții, trezit de imaginea soldaților acelora tineri, cu fețele goale de orice expresie, ceva esențial și de neexprimat. Dispăruse însă, și numai fotografia îmi rămăsese în minte: bărbați morți cu membrele sucite, cu privirea ațintită asupra boltei cerești.

În tăcerea care urmă, nici unul dintre noi nu știu cum să meargă mai departe, și senzația fu chinuitoare. În cele din urmă, Hobie își puse din nou picior peste picior.

― Voiam să spun.. să-mi cer scuze. Că insist, spuse nesigur.

M-am fâțâit în loc. Pe drum mă încărcasem de atâta curiozitate, încât nu-mi trecuse prin cap că poate avea să mi se ceară mie însumi să răspund la întrebări.

― Știu că e probabil dificil să vorbești despre asta. Doar că... nu m-am gândit niciodată...

Pantofii mei. Interesant că nu mă uitasem niciodată la propriii mei pantofi. Vârfuri roase. Șireturi zdrențuite. „Sâmbătă o să mergem la Bloomingdale să-ți cumperi o pereche nouă.“ Dar nu se mai întâmplase nimic.

― Nu vreau să te presez. Dar... era conștient?

― Da. Întru câtva. Adică...

Chipul lui atent și nerăbdător zgândărea undeva în mine tot felul de lucruri care dădeau să răbufnească, pe care el nu avea nevoie să le știe și pe care n-ar fi fost drept să i le spun – măruntaie exhibate, frânturi repetate, neplăcute, care mi se amestecau în gânduri chiar și în timp ce eram treaz.

Portrete întunecoase, spanieli de porțelan pe polița de deasupra căminului, un pendul aurit legănându-se, tac-toc, tac-toc.

― L-am auzit strigându-mă, am spus, frecându-mă la ochi. Când m-am trezit... – Era ca și cum aș fi încercat să povestesc un vis. Imposibil. – ... m-am apropiat de el, am stat cu el și... n-a fost atât de rău. Sau... nu așa cum s-ar crede, am adăugat, pentru că vorbele îmi sunaseră exact a minciună, ceea ce și erau.

― Ți-a vorbit?

Am dat din cap, înghițindu-mi nodul din gât. Mahon întunecat; palmieri în ghivece.

― Era conștient?

Am aprobat din nou din cap. Un gust urâcios în gură. Nimic pe care să-l poți rezuma, lucruri lipsite de sens și de însușiri narative, praful, alarmele, felul cum mă ținuse de mână, o viață întreagă petrecută în doi, propoziții încâlcite și numele de orașe și de oameni de care nu mai auzisem niciodată. Fire electrice rupte scăpărând.

Ochii lui mă urmăreau. Gâtul mi se uscase și am simțit că mi-era puțin greață. Clipele se rostogoleau