simtă temerile, pentru că se întoarse brusc spre mine. Deși nu mai era tânăr, avea pe chip ceva de băiețandru; ochii, de un albastru copilăresc, erau limpezi și uimiți.

― Ce s-a întâmplat? spuse, și apoi: Ești bine?

Grija lui mă făcu să mă rușinez. Am rămas pe loc, stingherit, în semiobscuritatea mobilei vechi, neștiind ce să spun.

Nici el nu păru să știe ce-ar fi trebuit să spună; deschise gura, apoi o închise și scutură din cap de parcă ar fi vrut să și-l limpezească. Era un om la vreo cincizeci-șaizeci de ani, prost bărbierit, cu o față largă, plăcută, timidă, nici frumoasă, nici urâtă – un bărbat care ar fi fost întotdeauna mai masiv decât majoritatea celorlalți într-o încăpere, deși părea de asemenea bolnav într-un fel umoral, greu de definit, cu cearcăne negre sub ochi și o paloare amintind de picturile murale bisericești ale martirilor iezuiți pe care le văzusem în timpul excursiei cu școala la Montréal: europeni masivi, energici, palizi ca ceara, legați la stâlp pentru a fi arși pe rug în taberele huronilor.

― Scuze, e cam harababură aici...

Privea în jur cu o nerăbdare vagă, împrăștiată, așa cum făcea mama când nu mai știa unde pusese ceva. Avea voce aspră, dar educată, la fel ca domnul O’Shea, profesorul meu de istorie, care provenea dintr-un cartier rău famat din Boston, dar sfârșise prin a merge la Harvard.

― Pot să vin altă dată. Dacă credeți că e mai bine.

La aceste cuvinte, el îmi aruncă o privire, parcă alarmat.

― Nu, nu, zise – butonii de la cămașă îi atârnau, desprinși, și manșeta îi căzu largă și murdară la încheietură – lasă-mă puțin să mă adun, scuze... Aici, spuse distrat, dându-și la o parte o șuviță rătăcită de păr cărunt de pe față, încoace!

Mă conducea către o canapea îngustă, care părea tare, cu brațe răsucite și spătar sculptat. Era însă plină de perne și de pături, și amândoi am părut să observăm în același moment că rulourile de așternuturi nu ne-ar fi dat voie să stăm comod.

― Ah, scuze, murmură el, dându-se înapoi atât de repede, încât aproape ne-am ciocnit, mi-am instalat tabăra aici, după cum vezi, nu e cel mai bun aranjament din lume, dar a trebuit să mă așez cumva, pentru că nu mai aud cum trebuie cu toată vânzoleala...

Răsucindu-se (încât n-am mai apucat să aud restul propoziției), păși pe lângă o carte deschisă cu fața în jos pe covor și o ceașcă tivită pe buză cu inele maronii și mă invită să mă așez pe un fotoliu cu tapițeria striată și plisată, cu franjuri și cu șezutul plin de butoni într-un model complicat – un fotoliu turcesc, cum aveam să aflu mai târziu; era unul dintre puținii oameni din New York care știa încă să le tapițeze.

Bronzuri înaripate, obiecte mici de argint. Pene sure, prăfuite, de struț într-o vază de argint. M-am așezat nesigur pe marginea fotoliului și am privit în jur. Aș fi preferat să rămân în picioare, ca să pot pleca mai ușor.

El se aplecă înainte, prinzându-și palmele între genunchi. Dar, în loc să-mi spună ceva, se uită doar la mine și așteptă.

― Mă numesc Theo, am spus în grabă, după o tăcere care s-a prelungit nemăsurat. Fața mi se aprinsese atât de tare, încât simțeam că iau foc. Theodore Decker. Toată lumea îmi spune Theo. Locuiesc mai la nord, am adăugat șovăitor.

― Aha, eu sunt James Hobart, dar toată lumea îmi spune Hobie. Privirea îi era sumbră și dezarmantă. Locuiesc în centru.

Mi-am ferit ochii, dezorientat, nesigur dacă râdea de mine sau nu.

― Scuze. Închise ochii pentru o clipă, apoi îi deschise. Nu te uita la mine! Welty – aruncă o privire spre inelul din palma lui – a fost partenerul meu de afaceri.

A fost? Ceasul lunar – zbârnâind, plin de rotițe, lanțuri și greutăți, o invenție demnă de căpitanul Nemo – hârâi tare în liniștea încăperii înainte să bată sfertul de oră.

― Ah! am spus. Era... Am crezut...

― Nu. Scuze, nu știai? adăugă el, privindu-mă îndeaproape.

Am întors capul. Nu-mi dădusem seama cât de mult speram să-l văd din nou pe bătrân. În ciuda a ceea ce văzusem – a ceea ce știam – reușisem cumva să păstrez o speranță infantilă că avea totuși să supraviețuiască, miraculos, ca un personaj TV ucis, care, după pauza de publicitate, se dovedește de fapt rămas în viață, recuperându-se discret într-un spital.

― Și cum de a ajuns inelul acesta la tine?

― Poftim? am spus, surprins.

Ceasornicul, am observat, mergea complet anapoda: zece dimineața, zece seara, nici măcar pe aproape de ora corectă.

― Spui că ți l-a dat el?

M-am fâțâit stingherit pe scaun.

― Da. Am...

Șocul morții m-a copleșit din nou, ca și cum l-aș fi trădat pe bătrân a doua oară și totul se întâmpla iarăși, dintr-o cu totul altă perspectivă.

― Era conștient? Ți-a vorbit?

― Da, am început, și apoi am tăcut.

Mă simțeam jalnic. Faptul că mă aflam în lumea bătrânului, printre lucrurile sale, îmi trezise din nou senzația prezenței lui: atmosfera onirică, subacvatică din cameră, catifelele roșcate, luxurianța și liniștea ei.

― Mă bucur că n-a fost singur, spuse Hobie. Nu i-ar fi plăcut deloc.