Era încă întuneric. Ici-colo printre norii care acopereau cerul, se zărea cîte o stea. Uitîndu-mă spre ţărm, văzui doar o linie nedesluşită cuprinzînd trei sferturi din orizont, de la sud-vest la nord-est. Nautilus, care în timpul nopţii înaintase de-a lungul coastei de apus a Ceylonului se găsea la vest de golful format de coastă şi de insula Manaar. Aici, sub apele întunecate, se întindea bancul de pintadine, nesecat izvor de perle, a cărui lungime trecea de douăzeci de mile.

Căpitanul Nemo, Conseil, Ned Land şi cu mine ne aşezarăm în partea de dinapoi a bărcii. Cîrmaciul îşi luă locul, ceilalţi patru tovarăşi ai lui prinseră vîslele şi pornirăm în larg.

Luntrea se îndrepta spre sud. Vîslaşii nu se grăbeau. Am observat că ei cufundau bine vîslele în apă, dar le trăgeau numai din zece în zece secunde, după metoda folosită de marina de război. În timp ce luntrea luneca uşor, picăturile dc apă loveau fundul negru al valurilor, sfîrîind ca nişte stropi de plumb topit; luntrea sălta uşor pe valurile venite din larg, ale căror creste plescăiau lovindu-i prova ascuţită.

Tăceam cu toţii. La ce s-o fi gîndind căpitanul Nemo? Poate la pămîntul spre care ne îndreptam şi care i se părea prea aproape, spre deosebire de canadian, căruia ţărmul i se părea încă prea departe. Cît despre Conseil, el se bucura de plimbare şi atîta tot.

Pe la cinci şi jumătate, în cele dintîi lumini ale dimineţii se desluşiră mai bine înălţimile coastei, care se arăta a fi mai turtită spre est şi mai ridicată spre sud. Aveam încă cinci mile de străbătut pînă la malul ei pierdut în apele acoperite de pîclă. Între noi şi ţărm se întindea marea pustie. Nici o barcă, nici un pescar. Singurătatea adîncă stăpînea peste locul de întîlnire al pescuitorilor de perle. După cum spusese căpitanul Nemo, ar fi trebuit să venim abia peste o lună pe meleagurile acestea.

Pe la ora şase se lumină dintr-o dată, aşa cum se luminează în regiunile tropicale, unde nu sînt nici zori, nici amurguri. Razele soarelui străpunseră perdeaua norilor îngrămădiţi pe orizontul răsăritean şi astrul lucitor se înălţă cu repeziciune.

Se vedea desluşit pămîntul, cu cîţiva copaci împrăştiaţi ici, colo. Luntrea înainta spre insula Manaar, care se rotunjea spre sud. Căpitanul Nemo se ridicase în picioare, cercetînd marea.

La un semn al lui fu coborîtă ancora, care abia de-şi tîrî puţin lanţul, pentru că fundul apei era doar la un metru adîncime, formînd în locul acela unul din punctele cele mai ridicate ale bancului de scoici. Luntrea se răsuci în jurul ancorei, împinsă de curentul ce o mîna spre larg.

— Iată-ne ajunşi, domnule Aronnax, spuse căpitanul Nemo. Vedeţi golfuleţul acesta? Aici, peste o lună, se vor aduna numeroasele corăbii ale exploratorilor şi scufundătorilor, care vor scotoci cu îndrăzneală apele. Golful este cît se poate de bine aşezat pentru un asemenea pescuit. E la adăpost de vînturile cele mai puternice şi marea aici nu-i niciodată prea agitată, fapt care înlesneşte munca scufundătorilor. Acum să îmbrăcăm costumele de scafandri şi să începem plimbarea.

N-am răspuns nimic şi, privind bănuitor valurile, am început să îmbrac hainele grele, ajutat de marinarii din luntre. Căpitanul Nemo şi cei doi tovarăşi ai mei se îmbrăcară şi ei. Nici unul dintre oamenii de pe Nautilus nu avea să ne întovărăşească în călătoria noastră.

Peste cîteva clipe eram închişi în îmbrăcămintea de cauciuc, purtînd pe spate, prinse de bretele, aparatele cu aer. Cît despre aparatele Ruhmkorff, nici urmă. Înainte de a-mi vîrî capul în casca de aramă, îi amintii căpitanului Nemo de ele.

— Aparatele Ruhmkorff ne-ar fi de prisos, îmi răspunse el. Nu mergem la mari adîncimi şi ca să avem calea luminată ne sînt de ajuns razele soarelui. Dealtfel, nici n-ar fi prudent să luăm cu noi acum lanterne electrice. Lumina lor ar putea atrage pe neaşteptate vreun locuitor primejdios de prin partea locului.

Pe cînd căpitanul Nemo îmi vorbea, m-am întors spre locul unde se găseau Conseil şi Ned Land; dar cei doi prieteni îşi şi vîrîseră capetele în căştile de metal şi nu mai puteau nici auzi, nici răspunde. Mai voiam să-i pun doar o întrebare căpitanului Nemo.

— Şi armele noastre, puştile?

— Puştile? La ce bun? Muntenii din ţara dumneavoastră nu atacă ursul doar cu un pumnal în mînă, şi oţelul nu e mai sigur decît plumbul? Iată un pumnal zdravăn. Prindeţi-l la cingătoare şi să plecăm.

Mă uitai la tovarăşii mei. Erau înarmaţi ca şi noi; Ned Land însă îşi mai luase cu el o cange uriaşă, pe care o pusese în luntre înainte de a pleca de pe Nautilus.

Apoi, urmînd pilda căpitanului, lăsai să mi se pună pe cap casca grea de aramă şi îndată rezervoarele de aer intrară în funcţiune.

După aceea marinarii ne debarcară unul cîte unul pe nisipul neted, la un metru şi jumătate sub apă. Căpitanul Nemo ne făcu un semn cu mîna şi noi îl urmarăm dispărînd sub valuri pe o pantă uşoară.

Ajunşi în apă, am uitat toate gîndurile care mă frămîntaseră pînă atunci. Mă simţeam nespus de liniştit. Uşurinţa cu care mă mişcăm îmi întări curajul, iar ciudăţenia priveliştii mă fermeca.

Soarele trimitea destulă lumină sub apă ca să putem desluşi şi cele mai mici obiecte. După zece minute de mers, ne aflam la cinci metri sub apă şi terenul devenise aproape neted. În mersul nostru stîrneam, aşa cum stîrnesc becaţinele în baltă, roiuri de peşti ciudaţi din genul monopterelor, care în afară de coadă n-au alte înotătoare. În timpul acesta, lumina soarelui care se înălţa străbătea tot mai mult adîncimea apei. Fundul se schimba încetul cu încetul; după nisipul mărunt urma o adevărată şosea de pietre rotunjite, acoperite cu un covor de moluşte şi zoofite. De mai multe ori am întîlnit crabul uriaş, observat de Darwin, un animal hidos, înzestrat de natură cu instinctul şi puterea de a se hrăni cu nuci de cocos; el se caţără pe arborii de pe ţărm, dă jos nucile care se sparg căzînd şi le sfarmă