cu cleştii lui puternici. Crabul acesta fugea cu o vioiciune neîntrecută prin apa limpede, în timp ce broaştele ţestoase, din specia care trăieşte pe coastele Malabarului se mişcau încet printre stîncile prăbuşite.

Pe la orele şapte, am ajuns în sfîrşit la bancul unde pintadinele se înmulţesc cu milioanele.

Moluştele acestea preţioase sînt strîns lipite de pietre printr-un byssus de culoare castanie, care nu le îngăduie să se mişte. În privinţa aceasta ele sînt inferioare altor moluşte, cărora natura le-a lăsat putinţa de-a se mişca.

Scoicile acestea, numite şi «meleagrine», adevărate mame ale perlelor, au valvele aproape egale şi rotunjite, cu pereţii groşi şi foarte aspri pe dinafară. Am văzut printre ele unele brăzdate de fîşii verzi, pornind dinspre vîrf. Acestea erau scoici tinere.

Altele, aspre şi negre pe deasupra şi care aveau zece ani sau chiar mai mulţi, ajungeau pînă la o lăţime de cincisprezece centimetri.

Căpitanul Nemo îmi arătă îngrămădirea uimitoare de pintadine; mi-am dat seama că am în faţă o mină nesecată, pe care puterea creatoare a naturii o tăcea să întreacă instinctul de distrugere al omului. Ned Land, împins de acest instinct de distrugere, se grăbea să umple cu cele mai frumoase moluşte plasa pe care o purta la briu.

Dar nu ne puteam opri. Trebuia să-l urmăm pe căpitan, care părea că se îndreaptă spre poteci cunoscute numai de el. Fundul oceanului urca uşor şi uneori braţul pe care-l ridicam ieşea deasupra apei. Apoi nivelul bancului cobora din nou. Treceam pe lîngă stînci asemănătoare unor piramide ascuţite. Din cotloanele lor întunecoase, crustacei mari, înălţaţi pe picioare lungi, ca nişte maşini de război, ne ţinteau cu privirea, în timp ce pe sub picioare ni se tîrau miriane, gliceride, viermi din genul aricia şi alte anelide, lungindu-şi peste măsură antenele şi tentaculele. În faţa noastră se deschise dintr-o dată o grotă uriaşă, scobită într-o îngrămădire pitorească de stînci acoperite cu plante submarine. La început, grota mi s-a părut întunecoasă. Înăuntrul ei razele soarelui păreau că se sting treptat. Abia mai puteam zări prin lumina aceea înecată.

Căpitanul Nemo intră, iar noi îl urmarăm. Ochii mi se obişnuiră repede cu întunericul. Am început să desluşesc arcadele întortocheate ale bolţii care se sprijinea pe coloane naturale, înţepenite solid pe temelia de granit şi semănînd cu greoaiele coloane ale arhitecturii toscane. Pentru ce ne conducea tainicul nostru ghid spre fundul criptei aceleia submarine? Peste puţină vreme aveam să aflu.

După ce am coborît o pantă destul de abruptă, păşirăm pe fundul unui fel de fîntîni rotunde. Acolo, căpitanul Nemo se opri şi ne arătă un obiect pe care încă nu-l zărisem.

Era o scoică de o mărime extraordinară, o tridacnă uriaşă, ca un aghiazmatar care ar fi putut cuprinde un lac de apă sfinţită sau un bazin larg de peste doi metri. Tridacna aceasta o întrecea deci în mărime pe aceea care împodobea salonul lui Nautilus.

M-am apropiat de moluscă gigantică. Byssusul ei o lipea de o lespede de granit şi ea creştea acolo singură în apele liniştite ale grotei. Părea să aibă o greutate de vreo trei sute de kilograme. Astfel de scoici au cîte cincisprezece kilograme de carne şi numai stomacul unui Gargantua ar fi în stare să înghită cîteva duzini din ele.

Căpitanul Nemo cunoştea existenţa acestui bivalv. Fără îndoială că nu-l vizita acum pentru prima oară şi mi-am închipuit că ne adusese aici numai ca să ne arate o ciudăţenie a naturii. Mă înşelam însă. Căpitanul Nemo avea un interes anumit: să vadă cum îi merge tridacnei.

Cele două valve ale scoicii erau întredeschise. Căpitanul se apropie şi, punîndu-şi pumnalul între ele pentru a le împiedica să se închidă, ridică cu mîna învelişul membranos şi dantelat pe margini care forma mantaua animalului.

Acolo, între cutele ca nişte foi, am văzut o perlă de mărimea unei nuci de cocos. Rotunjimea, limpezimea desăvîrşită şi luciul ei minunat îi dădeau o valoare de nepreţuit. Împins de curiozitate, am întins mîna ca s-o apuc, să o cîntăresc, să o pipăi! Căpitanul însă mă opri cu un semn şi, retrăgîndu-şi repede pumnalul, cele două valve se închiseră deodată.

Am înţeles atunci planul căpitanului Nemo. Lăsînd perla în mantaua tridacnei, îi dădea putinţa să crească încetul cu încetul. An de an secreţiunile moluştei îi adăugau straturi concentrice. Numai căpitanul cunoştea grota în care «se cocea» acest minunat fruct al naturii; el singur îl creştea, ca să zic aşa, pentru ca să-l aducă într-o bună zi în muzeul său. Şi cine ştie dacă nu cumva, după pilda chinezilor şi indienilor, nu făcuse el însuşi să se nască perla punînd între cutele moluştei vreo bucăţică de sticlă sau de metal, care se acoperea încetul cu încetul în materia sidefie. Oricum, asemuind perla aceasta cu celelalte din colecţia căpitanului, am preţuit-o la cel puţin zece milioane de franci. Era o ciudăţenie a naturii, nespus de frumoasă, dar care nu putea fi socotită drept juvaer de purtat, pentru că nu ştiu care ureche de femeie ar fi putut-o ţine!

Vizita la tridacnă purtătoare de bogăţii luase sfîrşit. Căpitanul Nemo părăsi grota şi ne urcarăm din nou pe bancul de scoici în apa limpede, netulburată încă de munca scufundătorilor.

Mergeam despărţiţi unul de altul, hoinărind, oprindu-ne ici, colo, fiecare după cheful lui. Uitasem de primejdiile pe care închipuirea mea le exagerase cu atîta uşurinţă. Fundul apei urca simţitor şi curînd, adîncimea ajungînd numai de un metru, am ieşit cu capul deasupra nivelului oceanului. Conseil mă ajunse şi, apropiindu-şi casca metalică de a mea, mă salută prieteneşte, clipind din ochi. Podişul de pe fundul apei n-avea însă decît vreo cîţiva stînjeni, de aceea am reintrat curînd în «elementul nostru». (Cred că acum am dreptul să-l numesc astfel.)

După vreo zece minute, căpitanul Nemo se opri deodată. Credeam că se oprise pentru că voia să ne întoarcem. Dar nu era aşa. Printr-un semn, el ne porunci să ne ghemuim alături, în fundul unei adîncituri mari. Mîna sa întinsă arăta spre un punct al apei; am privit cu atenţie.

La cinci metri de mine o umbră se ivi şi se aplecă spre fund. Teama de rechini mă cuprinse din nou; dar mă înşelam, pentru că nici de data asta