Era un om, un om în carne şi oase, un indian, un negru, un pescuitor, un om sărman, desigur, care venise să culeagă scoici înainte de recoltă. Îi zăream fundul luntrei la cîteva picioare deasupra capului său. Omul se scufunda şi se urca întruna. Ca să poată coborî mai repede la fund, se ţinea cu picioarele de o piatră în formă de căpăţînă de zahăr, legată cu o funie de luntre. Asta era singura lui unealtă. Odată ajuns pe fund, la vreo cinci metri adîncime, se arunca în genunchi şi-şi umplea sacul cu scoici culese la întîmplare. Apoi urca, îşi golea sacul, - trăgea sus piatra şi reîncepea operaţia, care ţinea numai treizeci de secunde.

Scufundătorul nu ne vedea, fiindcă eram ascunşi în umbra stîncii. Dealtfel, cum i-ar fi putut da prin minte bietului indian că nişte oameni, semeni de-ai lui, sînt acolo, sub apă, pîndindu-i mişcările, nepierzînd nici un amănunt din pescuitul său. El se urcă şi coborî astfel de mai multe ori. La fiecare scufundare nu putea lua mai mult de zece pintadine; era nevoit să le smulgă de pe bancul unde se aflau înţepenite prin byssusul lor rezistent. Şi cîte din scoicile acestea nu erau cu totul lipsite de perlele pentru care îşi punea el viaţa în primejdie!

Îl observam cu mare băgare de seamă. Îşi făcea manevra cu regularitate şi timp de o jumătate de oră nici o primejdie nu păru să-l ameninţe. Mă obişnuisem cu priveliştea acestui pescuit interesant, cînd deodată, în clipa în care indianul era îngenuncheat pe fund, îl văzui făcînd o mişcare de spaimă, ridicîndu-se şi luîndu-şi avînt ca să iasă la suprafaţa apei.

I-am înţeles spaima. O umbră uriaşă se ivise deasupra nenorocitului scufundător. Era un rechin, care venea pieziş, cu ochii strălucitori, cu fălcile căscate. Eram împietrit de groază, fără să mai pot face vreo mişcare.

Cu o puternică bătaie a înotătoarelor, fiara se aruncă lacomă asupra indianului. Acesta se feri în lături, scăpînd de muşcătură, dar nu şi de izbitura cozii care-l lovi în piept trîntindu-l la pămînt.

Totul durase doar cîteva secunde. Rechinul se întoarse şi, răsturnîndu-se pe spate, se pregătea să-l taie în două pe indian, cînd simţii cum căpitanul Nemo, care era lîngă mine, se ridică dintr-o dată. Cu pumnalul în mînă, el merse de-a dreptul spre fiară, gata să se lupte corp la corp cu ea. În clipa în care era gata să-l înşface pe nenorocitul pescar, rechinul îşi zări noul adversar şi, întorcîndu-se pe spate, se îndreptă cu repeziciune spre el.

Văd parcă şi acum înfăţişarea căpitanului Nemo. Se aplecase gata să sară, aşteptînd, cu un neîntrecut sînge rece, fiara; iar cînd aceasta se năpusti asupra lui, căpitanul Nemo, sărind în lături cu o iuţeală uluitoare, se feri de lovitura monstrului şi-i împlîntă pumnalul în pîntece. Dar cu asta lupta nu se sfîrşi. Ea abia începea, pe viaţă şi pe moarte.

Rechinul mugi, ca să zic aşa. Sîngele îi curgea şiroaie din rană. Marea se înroşise şi prin lichidul opac n-am mai putut vedea nimic, pînă cînd într-un luminiş îl zării pe neînfricatul căpitan agăţat de una din înotătoarele animalului, luptînd corp la corp cu monstrul, spintecîndu-i burta cu lovituri de pumnal, fără a putea totuşi să-i dea lovitura de moarte, adică să-i atingă inima. Zbătîndu-se, rechinul frămînta apa cu furie şi vîrtejurile ameninţau să mă răstoarne.

Aş fi vrut să alerg în ajutorul căpitanului, dar, ţintuit de groază, nu mă mai puteam mişca.

Priveam cu ochii rătăciţi, vedeam cum se schimbă fazele luptei. Căpitanul căzu la pămînt, răsturnat de greutatea enormă care-l apăsa. Apoi rechinul deschise nişte fălci uriaşe, ca nişte foarfeci de uzină, şi căpitanul ar fi fost fără îndoială doborît dacă Ned Land, iute ca gîndul, nu s-ar fi repezit spre rechin, izbindu-l cu temuta lui cange.

Un puhoi de sînge umplu valurile agitate de mişcările monstrului, care se zvîrcolea cu o furie de nedescris. Ned Land nu-şi greşise ţinta. Fiara horcăia, lovită în inimă. Ea se zbătu în spasme atît de înspăimîntătoare, încît mişcarea apei îl trînti jos pe Conseil. În timpul acesta, Ned Land îl liberase pe căpitan. Nemo se ridică teafăr şi, mergînd drept spre indian, tăie repede frînghia care-l lega de piatră, îl luă în braţe şi-şi făcu vînt cu putere, urcînd la suprafaţa apei.

L-am urmat toţi trei şi în cîteva clipe, salvaţi ca prin minune, ne-am urcat în luntrea pescuitorului.

Prima grijă a căpitanului Nemo a fost să-l readucă la viaţă pe sărmanul om. Nu ştiam dacă va izbuti, dar puteam spera, pentru că acesta nu rămăsese prea mult timp sub apă. Mă temeam însă ca izbitura cozii rechinului să nu fi fost mortală.

Din fericire, după fricţiunile zdravene făcute de Conseil şi de căpitan, pescuitorul îşi reveni încetul cu încetul în simţiri şi deschise ochii. Cît de uimit şi chiar înspăimîntat trebuie să fi fost, văzînd aplecate deasupra lui patru mari capete de aramă.

Şi mai cu seamă ce-o fi gîndit cînd căpitanul Nemo, scoţînd dintr-un buzunar al hainei un săculeţ cu perle, i-l puse în mînă ?

Darul măreţ al omului apelor fu primit cu mîini tremurînde de bietul indian din Ceylon. Ochii lui înspăimîntaţi arătau, dealtfel, că nu ştia cărui fel de fiinţe supraomeneşti le datora în acelaşi timp şi viaţa, şi bogăţia.

La un semn al căpitanului, ne-am întors pe bancul de pintadine şi, urmînd drumul pe care venisem, am dat, după vreo jumătate de oră de mers, peste ancora ce ţinea în loc luntrea lui Nautilus. După ce ne-am îmbarcat, fiecare dintre noi şi-a scos cu ajutorul marinarilor casca grea de aramă.

Cel dintîi cuvînt, căpitanul Nemo îl adresă canadianului:

— Mulţumesc, meştere Land! spuse el.

— E o revanşă, domnule căpitan, răspunse Ned Land. Vă eram dator...

Un zîmbet uşor apăru pe chipul căpitanului şi nimic altceva.

— Spre Nautilus, spuse el.

Luntrea parcă zbura pe valuri. După cîteva minute am întîlnit cadavrul rechinului plutind pe apă. După culoarea neagră a capetelor înotătoarelor am recunoscut melanopterul fioros al Mării Indiilor. Avea o lungime de mai bine de douăzeci şi cinci de picioare; botul lui uriaş se întindea pe o treime din corp. Era un adult —