asta se vedea după cele şase rînduri de dinţi aşezaţi ca nişte triunghiuri isoscele pe maxilarul superior. În timp ce priveam grămada de carne neînsufleţită, se mai iviră deodată în jurul luntrii noastre încă vreo doisprezece rechini hulpavi. Fără să ne ia măcar în seamă, ei se aruncară asupra cadavrului, sfîşiindu-l în bucăţi.

La ora opt şi jumătate am ajuns pe bordul lui Nautilus. Acolo, gîndindu-mă la întîmplările din timpul călătoriei noastre pe bancul Manaar, două lucruri îmi veniră mai întîi în minte: pe de o parte curajul nemaipomenit al căpitanului Nemo, şi pe de altă parte faptul că el nu şovăise să se jertfească pentru un om, pentru unul dintre reprezentanţii speciei din pricina căreia se refugiase sub mări. Orice s-ar fi spus, fiinţa aceasta ciudată nu ajunsese încă să-şi înăbuşe cu totul simţămintele omeneşti.

Cînd îi spusei lucrul acesta, el îmi răspunse cu o uşoară tulburare în glas:

— Indianul, domnule profesor, era un locuitor din ţara asupriţilor, şi pînă la ultima mea suflare am să fiu de partea celor asupriţi.

 

 

 

 

Capitolul IV MAREA ROŞIE

 

În ziua de 29 ianuarie, insula Ceylon dispăru sub orizont şi Nautilus se strecură cu o viteză de douăzeci de mile pe oră prin labirintul de canaluri care desparte insulele Maledive de Lacadive. Astfel trecurăm şi pe lîngă Kittan, insulă de origine madreporică, descoperită de Vasco da Gama în 1499, şi una din cele nouăsprezece insule principale ale arhipelagului Lacadivelor, situată între 10° şi 14°30' latitudine nordică şi 69° şi 51°12' longitudine estică.

De la plecarea noastră din mările Japoniei şi pînă la Kittan străbătusem şaisprezece mii două sute douăzeci de mile, sau şapte mii cinci sute de leghe.

A doua zi, 30 ianuarie, cînd Nautilus se ridică la suprafaţă, nu se mai vedea nici urmă de pămînt. Ne îndreptam către nord-nord-vest spre Marea Oman, săpată între Arabia şi Peninsula indiană, în prelungirea Golfului Persic.

Marea aceasta era fără doar şi poate o înfundătură fără nici o ieşire. Încotro ne conducea oare căpitanul Nemo ? N-aş fi putut spune. Şi bineînţeles că asta îl nemulţumea pe Ned Land, care în aceeaşi zi mă întrebă încotro mergem.

— Mergem, dragă Ned, acolo unde ne duce fantezia căpitanului, i-am răspuns.

— În felul ăsta n-o să ajungem departe. Golful Persic n-are ieşire, şi dacă intrăm în el, o să ne întoarcem tot pe unde am venit.

— Nu-i nimic, o să ne întoarcem, meştere Land, iar dacă Nautilus va voi să viziteze după aceea Marea Roşie, n-are decît să treacă prin Strîmtoarea Bab-el-Mandeb.

— Ştiţi tot atît de bine ca şi mine, îmi răspunse Ned Land, că Marea Roşie e la fel de închisă ca şi golful. Istmul Suez nu-i încă tăiat pînă la capăt şi, chiar dacă ar fi, un vas misterios ca al nostru nu s-ar încumeta să-i străbată canalurile pline de stăvilare. Cu alte cuvinte, prin Marea Roşie n-o să ne putem întoarce în Europa.

— Nici n-am spus că ne întoarcem în Europa.

— Atunci ce credeţi ?

— Cred că după ce o să vizităm meleagurile ciudate ale Arabiei şi Egiptului, Nautilus va coborî în Oceanul Indian, poate prin Canalul Mozambic, poate prin largul Mascarenelor, căutînd să ajungă la Capul Bunei Speranţe.

— Şi după ce va ajunge la Capul Bunei Speranţe ? stărui canadianul.

— Atunci va pătrunde în Atlanticul pe care nu-l cunoaştem încă. Ce, prietene Ned, te-ai şi plictisit să călătoreşti pe sub mări? Te-ai săturat de priveliştea veşnic nouă a minunilor submarine? Eu, îţi spun drept, aş fi mîhnit să văd sfirşindu-se călătoria asta pe care nu mulţi oameni pot s-o facă.

— Dar ştiţi, domnule Aronnax, că peste cîteva zile se împlinesc trei luni de cînd sîntem închişi pe bordul lui Nautilus?

— Nu, Ned, nu ştiu, nu vreau să ştiu şi nu socotesc nici zilele, nici orele.

— Atunci ce ne rămîne de făcut?

— O să vedem asta cînd va veni vremea. Acum nu-i nimic de făcut şi vorbim degeaba. Dacă tu, dragul meu, ai fi venit să-mi spui, de pildă: «Iată un prilej să evadăm», am mai fi putut discuta. Dar acum nu poate fi nici vorbă de aşa ceva şi, de fapt, nu cred că Nemo se va avînta vreodată prin mările europene.

Timp de patru zile, pînă la 3 februarie, Nautilus străbătu Marea Oman cu viteze diferite şi la adîncimi diferite. Părea că merge la întîmplare, ca şi cum nu se putea hotărî pe ce drum să apuce, dar nu trecu nici o clipă măcar de Tropicul Cancerului.

Părăsind această mare, am zărit oraşul Mascat, cel mai însemnat din întregul ţinut Oman. Am admirat aspectul lui ciudat, înconjurat cum era de stînci negre, cu casele şi forturile sale conturate în alb. Am zărit domul rotund al moscheelor, minaretele sale ascuţite şi elegante, acoperişurile învelite în verdeaţă. Dar priveliştea n-a durat decît o clipă, căci Nautilus se cufundă curînd în apele meleagurilor acestora întunecate.

Am mers apoi, ţinîndu-ne la o depărtare de sase mile de ţărm, de-a lungul coastei arabe, de la Mahrah şi Hadramant, pe care se înălţau munţii împodobiţi cu ruini străvechi. La 5 februarie am intrat în sfîrşit în Golful Aden, care seamănă atît de bine cu o pîlnie vîrîtă în gîtlejul Bab-el-Mandeb-ului. Prin ele, apele indiene se scurg în Marea Roşie.

La 6 februarie am văzut de pe bordul lui Nautilus oraşul Aden, căţărat pe o limbă de pămînt legată de continent printr-un istm îngust. Eram sigur că, odată ajuns aici, căpitanul Nemo se va întoarce; dar mă înşelam, şi spre marea mea mirare n-a fost aşa.

A doua zi, 7 februarie, pătrunserăm în Strîmtoarea Bab-el-Mandeb, al cărei nume înseamnă în limba arabă «Poarta lacrimilor». Deşi e lată de douăzeci de mile, strîmtoarea are o lungime de numai cincizeci şi doi de kilometri, aşa că lui Nautilus i-a trebuit numai o oră de mers, cu toată viteza, ca să o străbată. Dar n-am putut vedea nimic, nici măcar insula Perim, cu care guvernul britanic a întărit poziţia oraşului Aden. Treceau pe acolo prea multe vapoare engleze şi franceze ale liniilor ce duc de la Suez la Bombay, Calcutta, Melbourne, Bourbon şi Maurice, şi, ca să nu fie văzut de ele. Nautilus pluti