în şagă“, la curentul cald de verbenă care venea dinspre ventilatorul de deasupra capului – se trezea la toate aceste lucruri sau, mai degrabă, la visul alcătuit ca o vrajă din toate aceste lucruri, transfigurate şi înfrumuseţate de soma care-i curgea prin vine – şi pe faţa ei se lăţea din nou zîmbetul acela învins şi şters, de mulţumire infantilă.

— Ei, eu trebuie să vă las, spuse infirmiera. Îmi vine grupa aceea de copii. Şi, pe urmă, mai e şi patul numărul trei. Făcu un semn către capătul rezervei. S-ar putea să se stingă dintr-un minut în altul. Ei, faceţi-vă comod, mai adăugă ea şi se îndepărtă cu pas sprinţar.

Sălbaticul se aşeză lîngă pat.

— Linda, şopti el, luîndu-i mîna.

Auzindu-şi numele, Linda întoarse capul. Ochii ei inexpresivi se luminară, recunoscîndu-l. Îi strînse mîna, îi zîmbi, mişcă din buze; dar apoi, deodată, capul îi căzu în piept. Adormise. Sălbaticul rămase s-o privească – căutînd ceva pe carnea ei obosită, căutînd şi regăsind faţa aceea tînără şi strălucitoare care se aplecase mereu asupra copilăriei lui de la Malpais, şi-şi aminti (închizînd ochii) glasul ei, gesturile ei, toate întîmplările vieţii petrecute cu ea. „Streptococ-D la Banbury-T…“ Vai ce frumos îi mai cînta! Şi toate versurile şi cîntecele acelea pentru copii, ce stranie şi misterioasă era magia lor!

A şi B şi C, vitamina D te creşte,

Untura-i în ficat, ficatul e în peşte.

 

Lacrimi fierbinţi îi ţîşniră de sub pleoapele coborîte la amintirea vorbelor şi a glasului Lindei, care le repetase de atîtea ori. Şi apoi, lecţiile de citire:

 

Un om sub un pom; Noi doi şi-un cotoi;

Un cocon în flacon; Bebe vede lebede.

 

Şi instrucţiunile elementare pentru muncitorii Beta din Depozitul de Embrioni. Şi serile lungi petrecute în jurul focului sau, vara, pe acoperişul căsuţei, în cursul cărora ea îi tot spunea poveştile acelea despre Lumea de dincolo, din afara Rezervaţiei; acea frumoasă, atît de frumoasă Lume de dincolo, a cărei amintire – aidoma cerurilor, aidoma unui rai al bunătăţii şi frumuseţii încîntătoare – el o păstra întreagă şi intactă, neîntinată de contactul cu realitatea acestei Londre adevărate, cu aceşti bărbaţi şi cu aceste femei ce purtau pecetea civilizaţiei autentice.

Brusc, un vacarm de glasuri piţigăiate îl făcu pe John să deschidă ochii şi, după ce-şi şterse în grabă lacrimile, să întoarcă într-acolo capul. În salon dădea buzna ceea ce părea a fi un şuvoi de gemeni identici în vîrstă de opt ani. Veneau gemeni după gemeni, gemeni după gemeni – un adevărat coşmar. Feţele lor (mai degrabă chipul lor repetat, căci nu aveau decît o singură faţă cu toţii) se holbau ca nişte mopşi – toate numai nări şi ochi spălăciţi ieşiţi din orbite. Purtau aceeaşi uniformă kaki. Toţi mergeau cu gura căscată. Toţi guiţau şi sporovăiau în timp ce mergeau. Într-o clipă – i se păru Sălbaticului – tot salonul viermuia de aceste fiinţe aidoma. Roiau printre paturi, se căţărau pe ele, umblau pe sub ele în patru labe, se zgîiau la televizoare, se strîmbau la pacienţi.

Linda îi uimi şi oarecum îi sperie. La picioarele ei se adună un grup întreg, zgîindu-se la ea cu curiozitatea speriată şi stupidă a animalelor care se trezesc brusc în faţa necunoscutului.

— O, ia uite aici! Uitaţi-vă! Vorbeau acum cu glas scăzut de spaimă. Dar ce-o fi cu ea? De ce e aşa de grasă?

Nu mai văzuseră niciodată o faţă ca a ei – nu văzuseră niciodată o faţă care să nu fi fost tînără – cu pielea plină de zbîrcituri, un trup care să fi încetat a mai fi drept şi subţire. Toţi aceşti sexagenari muribunzi aveau înfăţişarea unor fetiţe abia trecute de vîrsta copilăriei. În contrast cu ei, la numai patruzeci şi patru de ani, Linda părea un monstru de bătrîneţe flască şi diformă.

— E îngrozitoare, nu? comentară copiii în şoaptă. Ia uitaţi-vă ce dinţi are!

De sub pat ţîşni deodată, între scaunul lui John şi perete, un băieţel cu nasul cîrn, de mops, şi se iţi plin de curiozitate, iscodind faţa adormită a Lindei.

— Păi… începu el, dar propoziţia îi fu întreruptă prematur de un guiţat de durere.

Sălbaticul îl apucase de guler, îl ridicase peste scaun şi, după ce-i trase o palmă usturătoare, îl azvîrli cît colo.

Urletele ţîncului o aduseră val-vîrtej în ajutor pe sora-şefă.

— Ce i-aţi făcut? întrebă ea cu asprime. N-aveţi voie să-i loviţi pe copii!

— Păi, atunci, nu-i lăsaţi să se apropie de patul ăsta! se răsti Sălbaticul, cu glasul tremurînd de indignare. Ce caută aici broscoii ăştia scîrboşi? E dezgustător ce se-ntîmplă aici!

— Dezgustător? Ce vreţi să spuneţi? Li se face condiţionarea în materie de moarte. Şi uite ce este – îl avertiză ea pe un ton agresiv –, dacă vă mai amestecaţi în procesul condiţionării lor, chem portarii să vă dea afară.

Sălbaticul se sculă în picioare şi făcu doi paşi către ea. Mişcările lui şi expresia feţei îi erau atît de ameninţătoare, încît infirmiera se trase speriată înapoi. Străduindu-se din răsputeri să-şi înfrîneze pornirea şi, fără o vorbă, îi întoarse spatele şi se reaşeză lîngă pat.

Puţin mai liniştită, dar cu un aer de demnitate uşor strident, nesigur, infirmiera îi mai spuse: