— Asta-i casa… e casa lor… Le cheamă Maria şi Ana Mănciulea.

  Înăuntru e chef cu strigăte şi cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa rotundă de ţărăncuţă sănătoasă.

  — Ce-i cu dumneavoastră aci?

  — Petrecem, domnule ofiţer… petrecem şi noi de bucurie că au venit românii noştri… Poftiţi şi dumneavoastră, că avem pui fript şi vin bun…

  Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu ştiu cum să-ncep. După înfăţişare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.

  — Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceţi spionaj.

  Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani.

  — Vai, domnule ofiţer, cum se poate să spuneţi asta? Auzi?! Să spuneţi că suntem spioane? Şi noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noştri…

  Mă întorc şi las lucrurile cum au fost.

  Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.

  — Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziţie, arestează-le şi lasă acolo un post până mâine.

  Mă întorc, fac o nouă percheziţie la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, şi, negăsind nimic, le spun totuşi că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârşite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieşit un mormânt.

  După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge şiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin şiroaie de dedesubt de ne udă culcuşurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alţii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă.

  — Domnule colonel… am în sat… spioanele acelea… ce fac cu ele?

  La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea şi cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.

  — Domnule colonel…

  — Ce-i, domnule? şi de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului.

  — Ce facem cu fetele alea?… Spioanele?

  E uimit:

  — Lasă-mă, domnule, în pace… de astea îmi arde mie acum?… Ei, păcatele mele…

  Reiau înfiripat:

  — Domnule colonel… am un post acolo…

  E furios.

  — Lasă-mă, domnule, înţelege odată…

  Totuşi, abătut, nu ştiu ce voi face, şi stărui:

  — Ce să fac cu ele?

  — Ce să faci? Împuşcă-le… domnule… fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace… Împuşcă-le…

  Mi se face gol în cap. Plec aiurit.

  — Domnule maior, am un post de trei oameni în sat… Ce fac cu fetele alea?

  — Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?

  — Domnule maior, mă scâncesc enervat.

  — Du-te, domnule, la colonel şi-ntreabă-l.

  — Am fost.

  — Ei, şi? Ce ţi-a spus?

  Nu prea îmi vine să mărturisesc.

  — Mi-a spus să-l las în pace… Să le împuşc şi să-l las în pace.

  — Floroiule, ţi-ai strâns oamenii?… Corabule, gata? Vedeţi să nu facă nimeni zgomot în timpul marşului… să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne.

  — Domnule maior, ce fac?

  — Lasă-mă, domnule, în pace… Împuşcă-le dacă ţi-a spus colonelul şi termină, fugi la pluton.

  Mă hotărăsc să las şi eu pe caporal, să facă aşa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.

  Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, şi plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alţii şi înjură amărâţi. Se amestecă mereu rândurile.

  Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră.

  — Dom sublocotenent…

  — Ce e, mă? Cine eşti?

  Şi, mereu în şoaptă, răsuflând greu:

  — Eu. Niculae Zamfir, caporalul…

  — Ei, ce?

  — Am adus femeile alea cu noi.

  — Mă, eşti nebun?

  — Uitaţi-le…

  Amândouă, în cămăşi, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.

  Las lucrurile aşa.

  În zori poposim într-altă râpă.

  — Domnule maior!

  — Ce e?

  — Caporalul a venit cu femeile…

  Cât e de gros, maiorul se cruceşte.

  — Aici?

  — Aici.

  — Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă… trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.

  Ceea ce şi fac, bineînţeles.

  A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârşit… Luăm o poziţie de plecare într-un luminiş de pădure şi ne pregătim sufletele cum se pregătesc coşciugele şi hainele morţilor. Formele şi culorile devin iar ireale.

  Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toţi ofiţerii în cerc. Totul e palid.

  — Colonele… va să zică ne-am înţeles?…

  Ascultăm abătuţi explicaţiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.

  Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:

  — Domnule general… dar e apa adâncă… poate de doi-trei metri. Şi curentul e iute…

  Brigadierul rămâne nedumerit.

  — De, ştiu eu?… Să puneţi pe cei mai înalţi la dreapta… Să se ţină oamenii unii de alţii… Ce vreţi să faceţi?

  Orişan surâde şi mă priveşte consternat.

  Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare:

  — Şi pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele…

  Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândeşte la asta. Îşi apropie sprâncenele stufoase.

  — De, ştiu eu?… Colonele… Să