Acum îşi întinde mustaţa mare, căruntă.

  Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc?

  Colonelul gâfâie emoţionat, palid, neliniştit.

  — Da… sigur… vedeţi… domnule general… o să fie greu… Ei au posturile de mitraliere cu ţevile aţintite de cu ziuă…

  — Or fi, da ce vreţi să facem?

  Corabu, negricios şi îndesat, se apropie şi arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moţ stâncos:

  — Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziţia.

  Zâmbim vag cu toţi, ca în faţa unei imposibilităţi, şi generalul întreabă dispreţuitor:

  — Să-l luăm… sigur să-l luăm… Da cine să-l ia?

  Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofiţer reglementar, răspunde scurt:

  — Îl iau eu, cu compania.

  Generalul îl priveşte şi mai dispreţuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, şi găseşte că nu merită nici un răspuns.

  — Aşa, colonele… Şi uitam să-ţi spun… Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii.

  După un scurt schimb de vederi între comandanţii de batalioane, se găseşte că e rândul nostru să fim trecuţi la rezervă…

  Nu ştiu, răsuflu uşurat. Încă două-trei ore câştigate faţă de ceilalţi.

  Asta preţuieşte ca o amânare de operaţie, cu câteva minute.

  De cu seară ne punem în mişcare şi pe la miezul nopţii, după ce străbatem, în linişte de mormânt, distanţa de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiţi acolo. Se ştie că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie.

  Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii şi pe urmă să pornească atacul… Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, şi numai în urmă să deschidă focul.

  Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, ştim că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, ştim şi asta, cu pierderi.

  Cei care au plecat în faţă ni se par plecaţi în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viaţă… şi semnul de viaţă e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâşie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.

  Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subţire, dar parcă mănuşile pe care le-am pus de la început ţin de cald. Sabia am dat-o la căruţa de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.

  Stăm îngrămădiţi în dosul terasamentului şi aşteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem.

  Pe urmă încep să-i vină generalului veşti, ca nişte sentinţe, din toate părţile… Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelaşi, respins. Patrulele de legătură aduc şi ele veştile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins… regimentul XR respins.

  Numai în faţă, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o ştire. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverşunare, dar pe urmă răpăielile revin cu şi mai mare furie. Nu ajung vaiete omeneşti, dar trebuie să fie.

  Se încenuşează din ce în ce noaptea şi se alburesc luminişurile.

  Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalt – cu copaci, păşuni, case – care păzeşte vadul şi care se creează acum din nou, din neantul nopţii şi al necunoscutului. Când zorii devin încă şi mai albicioşi, vedem pe culme siluete de soldaţi inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, „puşcoace” de cincizeci şi trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu şi Orişan, care după aceea şi ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu ştiu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuţeşte, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur şi simplu uluit de această precizie. Lanţurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire şi cu răsuflet oprit că ai noştri au trecut (şi sunt în pericol să fie daţi înapoi).

  „Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, şi la lumina dimineţii pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste şanţuri de scurgere, alunec într-o fâneaţă, iar mă ridic şi trec mai departe. Priveliştea apărută din evaporarea nopţii e nouă ca la facerea lumii. O moară… lângă ea câteva căpiţe de fân şi pe urmă apa tulbure, cu şivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, raniţe şi ici-colo cadavre şi răniţi. Pe o căpiţă, cu căciula fumurie şi ţuguiată, un ofiţer ne întâmpină râzând şi ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are maţele scoase afară.

  Şi neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, acelaşi spectacol. Mantale omeneşti… raniţe… câţiva răniţi, câteva cadavre… Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite şi mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu şireturi roşii, cu gulerul ridicat şi chipiul roşu în cap, un mort.

  Colonelul…