În fugă mă abat trei paşi, cu arma în mână, cu baioneta pusă, şi întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături:

  — Domnu colonel?…

  Mi se umflă pieptul de emoţie, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândeşte şi o ia la fugă înapoi.

  Bilanţul nopţii… Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri şi au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simţiţi. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste şi a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază şi urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineţii.

  Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanţa îmi aduce, uimit o veste neaşteptată.

  — Dom sublocotenent…

  — Eh?

  —… ştiţi, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?

  — Ei, spune, mă…

  — Am întâlnit-o… e aci… I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei şi o pereche de bocanci… A trecut Oltul în fruntea unui regiment… ca să-i arate drumul.

  Aveam s-o întâlnesc şi eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine şi certându-mă prietenos:

  — Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuşti… şi eu am trecut Oltul cu soldaţii noştri.

  Rănit, în Bucureşti, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta”, fotografia alături de regina şi doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are „Virtutea militară” de aur şi să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicaţia cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iaşi aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului şi arătându-mi că a fost înzestrată şi luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e şi în cărţile de citire.

  Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcaţi, şi că putem mânca întâia oară cu „masa pusă”, şi că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un aşternut. Schimbăm impresii.

  — Orişan, n-a fost nici de data asta război… Ce crezi?

  — Nu… cred că nu… Dar are să fie… Că este de unde.

  Şi totuşi, moartea colonelului dă o impresie de târât şi înlăcrimat mulţumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpaţi, în viaţă.

  Post înaintat la Cohalm.

  Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre – petice risipite de pădure.

  În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.

  — Bitte, ein Milch-Kaffee.

  — Es wird glei' kom', răspunde vecina mea, săsoaică tânără şi frumoasă ca o vacă elveţiană.

  — Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupă satul.

  — Gott şei Dank, dar könnten Sie machen!

  N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe o răpăială de focuri şi soldatul năvăleşte pe uşă:

  — Ne atacă, domnule sublocotenent.

  Iau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănuşile şi ies în fugă pe uşă.

  Aproape de prânz mă întorc obosit şi flămând.

  — Mein Milch-Kaffee bitte…

  — Und mein Mann? şi aduce iar cafeaua.

  — Es wird zum Morgen sein.

  Adesea ne plimbăm după-amiază pe uliţele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldaţi de ai noştri şi curieri de la regiment.

  În ziua aceasta tomnatică şi luminoasă de septembrie – cum venim spre popotă – târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porţi zăvorâte şi nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porţile grele de stejar, ca în nişte temniţe.

  Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu ştiutul şorţ albastru, a ieşit dintr-o curte pe furiş, cu o mişcare de şoarece curajos, şi dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică şi tremură stând pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.

  La popotă aflăm veşti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjeşte faptul că nu suntem, încă schimbaţi. Ne e dor de linişte şi aci zilnic suntem sâcâiţi de patrulele ungureşti din Fischer şi Stena. Dimineaţa şi seara suntem regulat alarmaţi de răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.

  Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toţii, sub protecţia platelor şi insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereţi: „Dein Vaterland sollest du…” etc.

  Vine soldatul popotar al regimentului şi este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin.

  — Să trăiţi, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne veniţi dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine.

  Dacă zice domnul sergent Florea, aşa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, aşa.

  La poartă s-a oprit însă din goană un călăreţ şi, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniştite, în odaie a şi intrat un flăcău îmbrăcat ţărăneşte, asudat şi de abia răsuflând.

  — Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpaţi-ne!

  Comandantul batalionului îl măsoară liniştit cu ochii mici verzui, cu mustaţa întrebătoare:

  — De