— Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au venit acuma o mulţime de tunari şi adună vitele oamenilor. Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma.

  — Sunt mulţi?

  Dar băieţandrul se încurcă. Se vede cât de colo că întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit şi frământat de cele de acasă.

  — Sunt mulţi, domnule comandant. Şi parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu – să tot fie la cincizeci-şaizeci. Au descălecat la primărie.

  Căpitanul Floroiu – căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul şi e în rezervă la divizie – stă pe gânduri câteva clipe; pe urmă îşi schimbă privirea liniştit, pe fiecare pe rând, şi se opreşte asupra mea. Ca toţi novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete şi cu voce importantă:

  — Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ţi plutonul şi vezi ce este. Dacă poţi, intră în sat şi strânge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se ştie că o parte din populaţia sasa ne e înverşunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci percheziţiile.

  Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în farfurie.

  Prin ambele şanţuri pline de buruieni ale şoselei aşternute cu praf de munte, înşiraţi unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat.

  Pentru întâia dată am răspunderea unei acţiuni. În mic sau în mare – în faţa morţii – evident că lucrurile se petrec la fel. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie „în stil mare”. Voi împărţi deci plutonul în linie de trăgători şi în rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. Deci nu… Dar oamenii aleargă – timpul trece, material de iute, şi eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă apropii de micul şanţ al şoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aş lua-o prin tarlalele de porumb roşiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.

  Ce fac? Ne apropiem tot mai mult… De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperişurile lui roşii de ţiglă, cu biserica săsească, ascuţită, cu un tăiş înfipt în albastrul cerului.

  Şi timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau mânându-le.

  Dar, la cotitura şoselei albe, apare un călăreţ cenuşiu.

  În porumb! Ne trântim toţi pe brânci în şanţ sau după muşuroaiele de pământ afânat şi uscat de la rădăcina cocenilor.

  — Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageţi nimeni, băieţi… nu trageţi, nu trageţi! Soldaţii mei îşi dau ordine singuri. Nu trageţi nimeni!

  Călăreţul se apropie tot mai mult, legănat în şea, săltând în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de paşi în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, şi pe urmă încă unul.

  În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a lungul şoselei albe, ei sunt singura mişcare.

  O „recunoaştere”. Oamenii sunt încălziţi. „Nu trageţi, măi, nimeni”. Ordonanţa de lângă mine are şi ea curaj – acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.

  — Facem rost de cal şi de pături, domnule sublocotenent.

  Privesc înfrigurat: un călăreţ se apropie legănat, pe şoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate şi cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, opreşte totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie?

  Se apropie tot mai mult… E la o sută de paşi. Îi văd faţa, ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Priveşte peste dealuri şi nu ştie că în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl aşteaptă. Priveşte spre cer. „Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se luptă înăbuşit, nevăzuţi, soldaţii.

  Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de paşi. E un flăcăiaş cu ochii ca măslinele, cu faţa pătrată, umerii obrajilor prea ieşiţi, cu mustaţa mică, neagră, tunsă. Mişcă buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte şi să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare şi, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea şi eu o armă în mână, şi acum mă întorc să dau ordin celor din şanţ cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toţi tremură, cred, de nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionaţi, cu ochii imobilizaţi, hipnotizaţi parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuţie…

  Cântecul se aude acum lămurit. Aş putea să-i vorbesc, obişnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călăreţul se opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia unor tuburi prea mult încărcate.

  Fără să-şi dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc şi s-a aşternut pământului în fugă. Ploaia de gloanţe ridică praful şoselei, cum ridică ploile de vară băşici pe râu. A dispărut după colţ.

  N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Şi mă gândesc la glonţul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?

  Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.

  Ştiam că are să fie aşa.

  Culc oamenii în porumb… şi nu mai ştiu ce să fac. Raţionez înfrigurat şi disperat de serios.

  Ştiu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când