batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu ştii precis ce ai în faţă…

  Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc”, şi toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toţi.

  Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul.

  Din faţă focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj şi au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanţul de trăgători, dar nu am lângă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu ştie pe unde or fi, prin porumb.

  Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit pătrunzător şi o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum şi praf.

  Artileria lor a intrat în acţiune.

  Dar loviturile vin rare şi alături…

  Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aştepţi. Aici… dincolo… Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli.

  În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toţi, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii ţâşnesc îngroziţi, de după garduri, cu mişcări întinse de iepuri negri, căci sunt luaţi din spate. Cei de aici îi urmărim cu focuri.

  Ţipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe povârniş, cu ghetele încărcate de ţărână, mă trezesc în mijlocul şoselei, în marginea rândului de case.

  Un grup de ţigănuşi îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Aşadar, nu vom prinde niciunul.

  Dar „am cucerit” satul. Coborâm acum pe uliţa principală, largă cât două bulevarde din Bucureşti, cu plantaţii îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părţile şi pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene şi pline au ieşit cu poalele pline de mere şi pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, decât pe sergentul Voicu şi vreo doi-trei soldaţi. Ceilalţi s-au risipit, ademeniţi de merele rumene, de ulcelele cu lapte şi de obrajii tot aşa de rumeni şi de albi, care îi chemau râzători. Ce percheziţie să mai fac? Dar un grup întreg de saşi vin convoi spre mine. Plâng toţi.

  — Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, fireşte.

  Vorbesc toţi deodată. Unul slab şi înalt, cu mustăţi prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustaţă. O săsoaică osoasă şi prelungă, copii mici şi mari.

  — Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng şi se vaietă, unii în româneşte, alţii în nemţeşte.

  Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei:

  — Ce-i cu dumneavoastră?

  Atunci sasul cel înalt şi slab îmi povesteşte scâncit, nenorocit:

  — Ne-a luat fata… fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata… fata noastră!

  Săsoaica îmi întinde şi o fotografie mare pe carton cenuşiu de lux:

  — Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!

  Într-adevăr, e tare frumoasă.

  — Cum, cine v-a luat-o?

  — Soldatul… soldatul.

  Tresar, cu totul nedumerit:

  — Un soldat de-al meu?

  Şi iar toţi în cor:

  — Nu, soldatul care păzeşte satul… Soldatul călare.

  Nu mai pricep nimic.

  — Cum? Cine păzeşte satul, ce soldat?

  Un român de ai noştri îmi explică în chip firesc:

  — Domnule ofiţer, soldatul care păzeşte satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-aţi lăsat aici, care păzeşte satul… a zis că e şpioană.

  Cad din cer.

  — E vreun soldat care păzeşte satul?

  — Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi şi noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb şi aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeţi că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.

  Asta-i curată poveste.

  — Unde-i soldatul acela?

  Saşii plâng toţi în cor:

  — Nu ştim, nu ştim.

  — Când a plecat?

  — Azi dimineaţă, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata.

  Am priceput cum stau lucrurile şi sunt hotărât să-l prind şi să termin. Mi-e milă de bieţii saşi.

  Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.

  — Ce ne facem noi? şi plâng, femeile se trag de păr. Ce ne facem, domnule ofiţer?

  Îi liniştesc cum pot. După mine se ţin alai acum, prin satul larg şi frumos, saşi şi români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezişe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol.

  Nici nu s-a apropiat bine.

  — Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!

  A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriaţi.

  — Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe şosea şi pe culmea dealului.

  Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii?

  O bătrână mă ia de mână şi bâjbâie, mormăie cocoşată:

  — Ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe unguri.

  Vrea să mă ducă spre inamic, şi eu neliniştit i-aş da brânci să mă lase în pace, dar mi-e ruşine. Nu am nici măcar liniştea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aş fi putut fi un bun comandant.

  Răpăială de focuri. O iau şi eu, în sfârşit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al