unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.

  Mi se pare că nu se mai sfârşeşte uliţa.

  În timp de luptă, noaptea şi oraşele – simt din nou – sunt cele mai neplăcute lucruri în război.

  Printre ultimele două case, priveliştea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Şi o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanţ de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, şi trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un măr din buzunar şi muşcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit şi ele în trăgători la marginea porumbului. Îşi fac şanţuri. Au de gând să se statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a şi luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.

  Opresc focurile, trimit o patrulă înainte şi ne punem toţi pe fumat, cu faţa la cer. Acum e linişte şi fac politică tihnit, cu un român straşnic, de vreo cincizeci-şaizeci de ani, cu mustaţa puternică şi încă neagră, care şi-a târât pieptul şi umerii laţi până la mine, ca să afle rosturile din ţară. Peste dealurile îndepărtate şi împădurite, pline de taină, peste dealurile „duşmane”, coboară soarele, turnând o trombă de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de păşune al culmilor. Subţiat şi treptat se întunecă. Rând pe rând, oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toţi, netulburaţi de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a dreptul elegantă, într-o rochie vişinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului şi simt o adevărată bucurie. Salut şi mă apropii încruntat de soldat.

  — De unde vii?

  Stăpân pe el, în poziţie militărească, răspunde vorbind rar:

  — Să trăiţi, domnule sublocotenent! Am dus pe domnişoara la brigadă, în urma unui denunţ că ar şti unde sunt ascunse armele.

  — Ei şi?

  — Acolo n-au găsit-o vinovată şi i-au dat drumul.

  — Atâta tot?

  — Da, să trăiţi, domnule sublocotenent!

  Întreb pe fată, în nemţeşte, dacă are să se plângă de ceva şi-mi răspunde că nu, zâmbind.

  M-am descruntat şi eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă întorc iar către soldat.

  — Dar cu tine, ce-i?

  — Eu păzesc satul.

  — Cum păzeşti satul? Cine ţi-a dat sarcina asta?

  — Domnul sublocotenent Florescu.

  — Din ce regiment eşti?

  — XR.

  — Bine, dar regimentul XR a plecat.

  E nedumerit şi cu totul surprins.

  — Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.

  Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această întâmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, când comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare şi de furculiţe se opreşte, ca şi gălăgia punctelor de exclamare.

  — Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru că te ştiam băiat inteligent.

  Şi pe urmă, cu un dispreţ uscat:

  — Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion?

  Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. Toţi se privesc aproape adânc neliniştiţi.

  — Pleacă imediat şi adu-l aci.

  Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Şi l-a bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras vreo două şi comandantul.

  Peste o săptămână, când regimentele erau din nou întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un caporal, pe uliţă.

  — Vedeţi, domnule sublocotenent? ziceaţi că sunt spion. La brigadă, m-a făcut caporal.

  O recunoaştere făcută de aghiotantul batalionului în acelaşi timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că şi celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoaşterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar când ajung până la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) şi care acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm plimbările şi discuţiile.

  Popescu şi ceilalţi camarazi au devenit gânditori.

  Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă şi ne apropiem. Doi soldaţi întind de un sas bătrân, negricios, cu faţa uscată şi mustăţi stufoase. Vor să-l aducă la regiment.

  La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuşte pe un român, care e, dealtfel, şi el de faţă.

  În româneşte, sasul îşi apără dreptul, hotărât.

  — A vrut să-mi fure maşina de cusut, domnule ofiţer, uite, de-abia i-am smuls-o.

  Maşina e, într-adevăr, corp delict, între ei.

  — A scos revolverul să mă împuşte, domnule comandant.

  Sasul lămureşte că numai aşa i-a lăsat maşina pe care voia să i-o ia.

  Judecata ofiţerului e scurtă.

  — De ce porţi revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceţi-l la divizie.

  Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se strângă armele şi discuţia veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat.

  — Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră?

  Orişan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea.

  — Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate, sau pentru gazetele şi lumea de-acasă, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul…

  Reiau şi eu antrenat:

  — Sigur… absolut… Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă şi am avut numai cinci-şase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în apă şi înjumătăţită din câteva pârâituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie angajată la Verdun. Închipuieşte-ţi răniţii, luptând cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forţă superioară şi e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atât de greu ca pe Somme…