— Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi-trei oameni, izolaţi într-o groapă de obuz, trebuie să lupte neştiuţi de nimeni câte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.

  Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignaţi că au fost pe cale să admită o absurditate.

  — Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran?

  Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuţia continuă şi acolo. Popescu ne denunţă căpitanului, care s-a aşezat la masă, că susţinem o absurditate. Orişan reia energic.

  Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până acum.

  — Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numeşte retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decât ariergarda, câteva regimente acolo.

  — Nici n-au mai multe… S-a sfârşit cu războiul, ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu.

  Nu ştiu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne aşteaptă o masă bună, cu vin bun.

  Orişan, cu mâinile la spate şi faţa lungă de englez, intervine cu bun-simţ:

  — Eu nu vă înţeleg. De ce daţi importanţă unei lupte, numai după proporţiile ei? Înţeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?…

  Popescu e nedumerit.

  — Nu înţeleg unde vrei să ajungi…

  — Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim într-o luptă cu mii de obuze şi cu mii de mii de cadavre, sau nimeriţi când stăm la masă de un singur obuz?

  — Ei, cum o să fie totuna?

  Intervin şi eu, surprins de justeţea observaţiei:

  — Sigur!… pentru soldatul din prima linie nu există „luptă uriaşă” sau „luptă neînsemnată”.

  Mai intervin şi alţi camarazi, care sunt pasionaţi de aparenţa paradoxală a afirmaţiei.

  — Pentru cei din ţară, bineînţeles că nu e acelaşi lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orişan.

  — Ei, asta-i!

  — Nu mai încape îndoială… Ascultă-mă, să-ţi dau un exemplu. Când noi citeam în gazetă despre „accidentul” din gara cutare, că un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o pagină întreagă „catastrofa de cale ferată de la Câmpurile”, atunci eram îngroziţi, citeam fără oprire detalii senzaţionale.

  Şi Orişan reia argumentarea mai cu pasiune:

  — Pentru frânarul mort şi pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atâtea zeci. Ei aceleaşi senzaţii le-au încercat. Şi dacă ar fi fost sfârşitul lumii, cu planetele ciocnite, acelaşi lucru ar fi fost pentru ei.

  — Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici?

  — Cum o să fie totuna? Şi căpitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.

  — Orişan, lasă-mă pe mine… că am să lămuresc eu chestiunea… Domnule căpitan, de ce găsiţi că riscurile sunt mai mari?

  — Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, şi la Bran o sută sau două.

  — Ei şi?

  — Cum „ei şi”?

  E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacâmuri.

  — Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puţin, Orişan. Când un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape, nu-i aşa?

  — Mmda…

  — Dacă se ceartă cu alt american şi se provoacă la duel: „Cel ce va scoate semnul negru, să se împuşte până a doua zi”, atunci, nu-i aşa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua zi. E sau nu e?

  — Mmda… asta e.

  — Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i aşa, un risc de sută la sută? La fel cu noi.

  — Adică? Lasă-l, domnule, în pace… adică?

  — Divizia hotărăşte să cucerească un sat cu o companie, şi aşez pe masă cu un gest secundar furculiţa, cuţitul, solniţa, ca şi când aş vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gând.

  — Ei da…

  — Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, având în vedere că divizia are patruzeci şi opt de companii… şi, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăşte că XX va da compania, iată-ne ajunşi la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârşit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci şi cinci la sută şi când s-a dat ordin companiei a noua să ocupe satul, se poate spune că a câştigat lotul cel mare.

  — Atunci cam are dreptate, hotărăşte căpitanul. Vasile, dă vin. Iar, către ordonanţe: Nu vă mai certaţi acolo… Ia uite-i, domnule, că se iau la bătaie… Căci ordonanţele se ceartă cu popotarul pentru ofiţerii lor.

  Popescu şi ai lui protestează din nou. Iar locotenentul Redelea e de părerea lor:

  — Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.

  — Sigur – întăreşte altul – dovadă că batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezervă.

  Se porneşte iar o larmă cu