E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inşi care nu sunt în avanposturi. Şi totuşi e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecinţe, ca un lux de eunuc.

  Protestez şi eu.

  — A, să ne înţelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat şi anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru… Că de la intrarea în acţiune suntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e?

  Câţiva convin.

  — Şi pe urmă e altceva, intervine Orişan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi aşa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Şi chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit şi au luat-o la fugă.

  E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică.

  — A… a… păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susţineţi că n-am întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiţi că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul.

  — Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orişan… Noi nu am susţinut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanţă dacă moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule.

  Eu susţin că noi, care suntem în avangardă şi vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu ştie cât de aci înainte, suntem în război pur şi simplu. Pentru ţară, pentru cei ce se plimbă acum la Bucureşti pe stradă şi aşteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unităţile.

  Noi putem fi atacaţi diseară, în noapte… poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca şi început.

  — Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?

  — Cred şi eu. Sub unghiul speciei nu eşti interesant decât dacă eşti ucis cu alţi zece mii o dată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred şi eu că nu i se va vinde cartea.

  Popescu se întoarce uşor spre dreapta, ca şi când s-ar feri de ceva nevăzut şi pe urmă ridică umărul.

  — Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva aşa… să facă o senzaţie nebună…

  Şi nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.

  De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povârnişuri (cu pădure mică şi păşune) ale văii, în fundul căreia e şoseaua albă, înaintează un lanţ puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât grupuri care fac salturi înainte şi se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă.

  Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfăşurăm. „Brigada lui Corabu” e departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgând focuri.

  Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deşi sunt foarte nervos. Sunt destul de puţin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu ştie ce are să facă, aşa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta şi vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiţi că artileria ungurească e inofensivă şi iau în braţe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:

  — Astâmpără-te, Gheorghidiule… ai înnebunit…?

  Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna.

  — Lasă, domnule, proiectilul jos.

  Din fanfaronadă mereu, înmănuşat, vin cu el în braţe, cum aş duce un copil înfăşat spre grupul lor. Sunt furioşi, se dau în lături şi răcnesc la mine:

  — Fugi de-aci…! Domnule căpitan… a înnebunit.

  Cu o mutră ipocrită, de fată şireată:

  — Dar nu e nici un pericol… Absolut nici un pericol.

  — Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiţi.

  Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă… şi îngheţ şi azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.

  Când mă întorc la camarazii mei înţeleg toată nedelicateţea gestului meu. Ştiu bine că sunt un grup de oameni care şi-au făcut mai mult decât datoria şi, acum când scriu, ştiu că în afară de două-trei excepţii, au fost poate cei mai de ispravă ofiţeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească şi inutilă le repugna, iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreţie penibilă.

  Peste vreun ceas, lanţul de trăgători inamic părea încremenit în loc şi asta mă neliniştea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ţi permite să asculţi, în golul înaltului, ecouri şi ameninţări…

  — Înconjoară satul şi ne taie retragerea! izbucneşte hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea şi cetatea, înaintea lor.

  Trecem deci în goană prin târg. Saşii şi săsoaicele cred că ne retragem şi au apărut (de unde atât de mulţi?) la porţi şi la ferestre, ameninţându-ne. E şi săsoaica mea, cu bucile rumene şi sânii mari, care ne huiduieşte cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moşneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, ameninţa şi înjura.

  Sus pe deal am impresia că sunt despărţit de toată lumea.

  Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe dinaintea rândului de oameni aşezaţi cu baioneta la