E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald şi bogat în reflexe tari, şi totuşi atât de întins aştept, încât aproape am halucinaţii. Mi se pare că inamicul a şi apărut, la zece paşi după trunchiurile rare şi groase de copaci, care s-au însufleţit şi-au devenit duşmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniştit, căci nu mai putem aştepta cu atâta încordare, cum nu poţi sta prea mult cu braţul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni şi mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet pentru noi, căci, semeaţă, atrage, deşi neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea şi pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu.

  — Niculae Zamfir, ce e cu tine?

  Am venit în observaţie, domnule sublocotenent… Vreau să văd ce-i la ei…

  Aşadar, şi la soldaţi, nu numai la mine şi la Orişan, această neputinţă de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a şti ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.

  Socot că, într-un anumit sens, de frică ţineam să fim atât de înainte, căci, din cauza imaginaţiei prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreşit, asta numai la cei hotărâţi să nu dea, în nici un caz, înapoi.

  Lupta a început la stânga, violent, cu aceleaşi plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar „brigada” s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orişan, care a rămas de capul lui acolo şi acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărniceşte orice încercare de a intra în oraş.

  Între timp o baterie a noastră trage şi ea, spre bucuria soldaţilor, şi am din nou, şi pentru ultima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei româneşti, sau mai curând al întâmplării. Ca şi la Olt, ca şi la Bran, chiar primul obuz face să se împrăştie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldaţi, ca pe nişte gândaci cenuşii, îi vezi numai când, speriaţi, aleargă în toate părţile.

  Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraş, inamicul s-a retras. Se hotărăşte, de teama unei reveniri în timpul nopţii, revenire pe care mulţi o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul să fie format de plutonul meu.

  Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiţi şi încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă.

  — Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o ironie rece, căpitanul meu micuţ şi simt că expresia mă încondeiază puţin ridicul, în surâsurile tuturor.

  Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămureşte de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o anume:

  — Trebuie un post sigur, să nu fim surprinşi la noapte… la doi kilometri înainte, dacă se poate… Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai…

  Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.

  Trec o râpă adâncă, unde ştiu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute şi, după vreun ceas de bâjbâit în tăcere, printre copaci şi tufişuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă şi socot în noaptea asta totul duşmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfârşirea până la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.

  Parcă aş fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mină blestemată şi cu forma abia ghicită în noapte.

  Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la armă, alăturaţi şi atenţi ca nişte vânători în aşteptare. Suntem toţi numai urechi, căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre şosea, ca să supravegheze şi acolo necunoscutul negru.

  M-am trântit pe iarbă şi încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză uşoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă şi ghete subţiri de şevro. Multă vreme senzaţia de teamă şi cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului şi vreau să fac doi-trei paşi în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou şi mă trântesc pe iarbă. Bluza croită strâns pe talie îmi ţine încă puţin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în muşchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheaţă. Îmi trântesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de uşurare, dar pe urmă simt iar colţi reci înfipţi în coapsă. Mai târziu încep să mă doară şi braţele. Lungit pe spate, îmi mişc membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de amorţeală, dar după aceea, gheara de gheaţă se înfige din nou, ascuţit, în muşchii care tremură, aşa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor şi, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de muşchii dureroşi. Pe urmă, nu mai pot, mă scol şi încep să umblu puţin zănatic.

  — Mă băieţi, aveţi vreo manta