Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate sunt de azi-dimineaţă în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane şi pantaloni de stofă groasă.

  E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineaţă? O veşnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunţuros şi zdruncinat în ele.

  De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc iar jos. Acum încep să simt şi un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înţepenesc.

  E peste puterile mele atâta suferinţă. Era atât de cald azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ţinut socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după calendarul veşniciei, n-aveau nici o importanţă. Găsesc totuşi că e cu putinţă să fie milităreşte 12/25 septembrie.

  Pentru o zonă de platouri şi munte, aci în Ardeal, nopţile astea îngheţate trebuie să fie obişnuite. Mă întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, şi încleştez dinţii. Nici mănuşile nu-mi mai ţin nimic. O durere nouă se adaugă, un fel de umilinţă, pe care numai eu o ştiu în noaptea asta: îmi curg lacrimile şiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, la fiecare sforţare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.

  Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni de frig…

  De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de lângă ei.

  — Domnule sublocotenent, sunteţi bolnav.

  După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt abătuţi că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune.

  Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuţite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, şi doi oameni se culcă peste mine. Era şi timpul. Mi se încleştaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca nişte perne grele şi totuşi îmi pare că sunt prea uşori. Acum, când coapsele se încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleştat. Noaptea asta nu se va mai sfârşi niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârşită. Când îmi dau seama că mi-e atenţia îngheţată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, şi când ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire şi absenţă de la realitate, înţeleg că niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor.

  De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Duşmanul n-a dat însă nici un semn de viaţă, iar când această noapte, de febră rece, totuşi trecu, poiana şi pădurea înfăţişară un aspect nou. A căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav după delir şi oamenii îmi privesc buzele arse, faţa trasă, şi zâmbesc şi ei.

  — Grozavă noapte, dom sublocotenent.

  Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până acum.

  — Şi vouă v-a fost frig?

  — Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul şi ceilalţi clatină cu amărăciune din cap.

  La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul, şi încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, e în marş spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase şi privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiţi strâmbe şi tufişuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiş şi răchită atacuri, tranşee care rezistă, fierberea de moarte a nopţii.

  E o mişcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.

  Trupe, căruţe, militari care umblă forfota, în vreme ce alţii se plimbă liniştiţi ca şi când mişcarea nu-i priveşte. E parcă un fel de Calea Victoriei militară.

  Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de şcoală. E mâncare de birt mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toţi, căci, desprinse de voinţa noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care aminteşte de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămureşte rostul focurilor aci, continuându-şi masa:

  — Nu-i nimic… L-au împuşcat pe sasul ăla pe care l-aţi trimis voi ieri.

  Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum şi parcă scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculiţe şi ochii ni se întâlnesc în aceeaşi plutire vagă, de vedere desprinsă. Orişan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu îşi prinde capul în mâini, şi căpitanul, mic şi feminin, caută stânjenit un subiect de vorbă.

  Maiorul, deşi ştie, întreabă cu dispreţ acru cine l-a trimis pe sas la divizie, şi întoarce apoi capul.

  Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt bolnav de intestine. Trei zile şi trei nopţi o duc într-o continuă nelinişte. O sete de moarte şi o adevărată incontinenţă a stomacului. Sunt supt ca un cadavru şi demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă trimită în ţară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul ăsta mă îngrozeşte. Să mă duc bolnav de stomac în ţară? Să plec de pe front din cauză că am „scaune” dese?

  — Domnule, înţelege, vrei să te duci în ţară?

  — Vreau, domnule doctor, vreau… dar din cauza stomacului?

  Mi se pare că ar fi ceva, aşa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din