Am tăcut pentru că nu ştiam ce să spun.

  — Fata m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat? Nu-i aşa că vă place? Ştiam că o să vă placă de când v-am văzut prima oară. E mai plăcut decât să faci amor cu un bărbat, nu? Ia uitaţi cât sunteţi de udă! Pot să continuu, să fac în aşa fel încât să aveţi senzaţia că vă topiţi de tot. Vreţi, nu-i aşa?” Avea dreptate. M-am simţit mai bine ca oricând şi voiam să se repete, dar nu puteam să îmi permit aşa ceva. „Haideţi, măcar o dată pe săptămână, continuă ea. Doar o dată pe săptămână! Nu spun nimănui, o să fie doar secretul nostru.”

  M-am ridicat brusc, mi-am pus halatul de baie pe mine şi i-am spus să plece şi să nu mai calce niciodată în casa mea. M-a privit şi-atât. Ochii ei erau complet inexpresivi, ca şi cum ar fi fost pictaţi pe carton. Nici măcar o clipire. Mărturisesc că nu-i mai văzusem niciodată aşa. După ce m-a privit fix o vreme, şi-a adunat lucrurile fără să scoată un cuvânt şi s-a îmbrăcat cât a putut de încet, punându-şi fiecare articol de îmbrăcăminte pe ea, cu pauze studiate, de parcă făcea o demonstraţie. A intrat apoi în camera în care se afla pianul şi a scos o perie din geantă. Şi-a periat părul, şi-a şters sângele de pe buze cu o batistă, s-a încălţat şi a ieşit. În timp ce pleca, mi-a trântit: „Să ştii că eşti lesbiană. E adevărat. Oricât te-ai feri, tot lesbiană mori”.

  — E adevărat? am întrebat-o pe Reiko.

  Reiko îşi strânse buzele şi se gândi puţin.

  — Păi, este şi nu este. Mărturisesc că m-am simţit mai bine cu ea decât cu soţul meu şi acesta a fost un fapt palpabil. Aveam momente când mă înnebunea şi pe mine întrebarea asta – mi-o puneam şi nu ştiam ce să răspund. Poate chiar eram lesbiană şi nu-mi dădusem seama până atunci. Dar acum nu mai cred aşa, adică nu am asemenea porniri, sau poate le am, dar nu sunt lesbiană în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu simt nici o atracţie fizică faţă de vreo femeie. Înţelegi ce vreau să spun?

  Am dat din cap că am înţeles.

  — Un anume tip de fete tresar când trec pe lângă mine şi eu simt lucrul acesta. Sunt singurele momente când cred că sunt şi eu lesbiană, dar, de exemplu, pe Naoko pot să o ţin în braţe oricât şi nu simt nimic deosebit. Noi umblăm practic goale prin apartament când este cald şi facem baie împreună, uneori dormim chiar sub aceeaşi plapumă… dar nu ni se întâmplă nimic. Eu nu simt absolut nimic şi n-aş putea spune că Naoko nu e frumoasă. De fapt, odată ne-am jucat de-a lesbienele. Vrei să-ţi povestesc?

  — Povesteşte-mi.

  — După ce i-am spus povestea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie – ştii, noi ne spunem una alteia absolut totul – Naoko a vrut să vadă cum e. Ne-am dezbrăcat şi ea m-a mângâiat, dar n-a mers. Doar m-am gâdilat şi-atât. A fost tare stângace! Credeam atunci că o să mor de râs. Şi acum parcă-mi vine să mă scarpin, când mă gândesc cum a fost. În fine, dar cred că vrei să asculţi şi continuarea poveştii cu fata.

  — Ca să fiu cinstit, da.

  — Păi… spuse Reiko, scărpinându-şi o sprânceană cu vârful degetului… După ce a plecat fata de la mine, m-am prăbuşit pe un scaun şi am rămas cu privirile în gol, neştiind ce să fac. Îmi auzeam inima bătând puternic. Vibram în fiecare colţişor din trupul meu. Braţele şi picioarele mi se păreau ca de plumb, iar gura îmi era uscată de parcă înghiţisem molii. M-am târât până la baie, ştiind că urma să mi se întoarcă copilul. Voiam să spăl toate locurile pe care le-a atins nemernica aceea. M-am frecat cu săpun, de nenumărate ori, şi tot aveam impresia că nu pot scăpa de senzaţia aceea de murdărie cu care am rămas după plecarea fetei. Ştiam că s-ar putea să fie de vină doar imaginaţia mea, dar gândul acesta nu m-a ajutat. În noaptea aceea l-am rugat pe soţul meu să facem dragoste, considerând actul sexual o modalitate de a scăpa de maculare. Normal, nu i-am mărturisit nimic, pentru că n-am putut. I-am spus doar că vreau să mă ia încet, mai încet decât de obicei. Aşa a şi făcut. S-a concentrat pe fiecare detaliu, a avut multă, multă răbdare şi a fost extraordinar. A fost prima oară când mi s-a întâmplat să ating punctul cel mai înalt al excitaţiei. Ştii de ce? Pentru că simţeam încă degetele fetei pe tot trupul meu. Asta a fost. Îmi e cam ruşine că-ţi povestesc asemenea amănunte. I-auzi, să-ţi spun tocmai ţie că am transpirat, că am juisat… zise Reiko, zâmbind. Dar nici descărcarea aceea nu mi-a fost de vreun ajutor. După două sau trei zile mai simţeam încă degetele fetei, iar ultimele ei cuvinte îmi răsunau în urechi ca un ecou de care nu puteam scăpa.

  N-a venit la lecţie sâmbăta următoare. În timp ce o aşteptam, inima îmi bătea nebuneşte şi mă întrebam ce aveam de făcut dacă apărea totuşi. Nu mă puteam concentra şi eram incapabilă de vreo decizie. Ea n-a venit, însă. Normal, era mândră şi doar nu-i mersese cu mine până la capăt. N-a venit nici săptămâna următoare, nici după aia şi uite aşa a trecut o lună. Credeam că o să fiu capabilă să uit ce s-a întâmplat, o dată cu trecerea timpului, dar nu uitam. Când eram singură acasă, îi simţeam prezenţa şi nu mă linişteam nicicum. Nu puteam cânta la pian, nu puteam gândi… n-am putut face nimic în luna aceea. Apoi, într-o bună zi, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă… Ori de câte ori plecam de acasă, vecinii se uitau la mine cam