simplu de a se distra era tot ce-şi dorea acum. O viaţă simplă, fără angajamente sau ataşamente. În momentul acesta făcea ce ar fi trebuit să facă în loc să se mărite.

– Keetch a fost foarte drăguţ, dar nu-l voi revedea. Sunt prea ocupată aici.

– Acum eu sunt impresionată. Ia-i şi aruncă-i. Sub faţada asta ingenuă se ascunde o advărată nucă de oţel brut, nu-i aşa?

Araminta ridică din umeri.

– Mă rog…

– Dacă vei dori vreodată o carieră în drept, voi fi fericită să te susţin. Ai ajunge, probabil, partener în mai puţin de şaptezeci de ani.

– Ozzie, asta da tentaţie!

Cressida coborî mâna suficient de mult ca să râdă.

– Ah, bine, am încercat. Deci, ne-am înţeles pentru miercuri?

– Da. Araminta se bucura de nopţile fetelor în oraş. Cressida părea să ştie fiecare club exclusivist din Colwyn City şi era pe toate listele lor de clienţi. Deci, ce s-a întâmplat cu tine după ce-am plecat? Ai prins pe cineva?

– La vârsta mea? Am fost depusă în condiţii de siguranţă în pat înainte de miezul nopţii.

– De cine?

– Le-am uitat numele. Ştii, chiar ar trebui să te mişti un nivel mai sus şi să te alături unei orgii. Pot fi fantastice, mai ales dacă ai parteneri care ştiu exact ce fac.

Araminta chicoti.

– Nu, mulţumesc. Nu cred că sunt pregătită pentru asta încă. Ceea ce fac eu este destul de aventuros pentru mine.

– Ei bine, atunci când eşti gata…

– Te voi anunţa.

Cressida inhală o gură de praf şi începu să tuşească zgomotos.

– Ozzie, locul ăsta îmi aduce în minte prea multe amintiri din anii mei de început. Uite ce-i, te sun mai târziu. Îmi pare rău că nu sunt de mai mult ajutor practic, dar, sincer, sunt o catastrofă în programele de design.

– Vreau să fac asta singură. Şi o s-o fac singură.

– La naiba, ai ajunge partener în cincizeci de ani. Ai tot ce-ţi trebuie.

– Îţi amintesc de tine? întrebă Araminta dulce.

– Nu. Cred că eşti mai isteaţă, din păcate. La revedere, draga mea.

Masa de prânz fu un sendviş în capsula ei de transportat marfă, în timp ce zbura peste oraş către primul dintre cei trei furnizori de pe listă. Capsula de marfă, ca şi boţii ei, văzuse şi zile mai bune. Jurnalul acesteia spunea că Araminta era cel de-al cincilea proprietar în treizeci de ani. Perfect funcţională, o asigurase managerul de vânzări. Nu avea viteza unui model nou, iar, în cazul în care compartimentul de marfă din spate era umplut la sarcina nominală, nu prea ajungea la plafonul maxim de zbor. Dar avea mult mai multă încredere în capsulă decât în botul 8038. Din cauza vechimii sale, aceasta trebuise să treacă în fiecare an un test strict de aptitudine de zbor la Agenţia Transporturilor Viotia, iar ultimul fusese făcut cu două luni înainte de a o cumpăra.

Capsula se aşeză lângă lotul de echipamente culinare şi de baie Bovey, unul dintre cele opt macromagazine care alcătuiau un mic mall în cartierul Groby. Araminta intră în magazin privind în jur la spaţiile de expunere deschise, aliniate de-a lungul culoarului larg cu multe ramificaţii. Băi şi bucătării de diferite dimensiuni, stiluri şi preţuri, deşi cele din apropierea uşii păreau să fie mai elaborate. Privea cu invidie la unităţile de lux mai mari cu gândul la felul de apartament pe care l-ar dezvolta într-o zi şi în care o astfel de extravaganţă ar fi fost o necesitate.

– Pot să vă ajut?

Araminta se întoarse pentru a vedea un bărbat îmbrăcat în uniforma albastru-maro a magazinului. Era destul de înalt, cu vârsta biologică blocată în jurul a mai puţin de treizeci de ani şi cu pielea închisă la culoare compensată de părul blond-nisipiu. Trăsături frumoase, regulate, se gândi ea, fără a fi prea frumos. Ochii erau gri-deschis, dezvăluind mult umor. Dacă s-ar întâlni într-un club, cu siguranţă l-ar lăsa să-i cumpere o băutură – ar putea chiar să se ofere să cumpere ea prima.

– Caut o bucătărie şi o baie. Ambele trebuie să pară şi să se simtă de înaltă clasă, dar să nu coste practic nimic.

– Ah, pot şi să înţeleg, şi să ofer asta. Apropo, sunt domnul Bovey.

Se simţea flatată că proprietarul însuşi venise şi o alesese pentru a-i oferi ajutorul.

– Mă bucur să vă cunosc! Sunt Araminta.

El îi strânse mâna politicos. Araminta avea impresia că dezbătea cu el însuşi, dacă ar trebui să încerce un sărut platonic de salut. Era unul dintre acele momente când şi-a fi dorit să fi avut o conexiune la gaia-câmp. Asta i-ar fi permis să-i evalueze emoţiile, presupunând că el nu le-ar fi blocat. Lucru care, ca proprietar de magazin şi, prin urmare, ca profesionist, l-ar fi făcut cu siguranţă. La naiba. Haide, fată, concentrează-te.

– Ce fel de dimensiuni cu care să mă joc îmi puteţi da? întrebă el.

Araminta îi oferi un zâmbet uşor obraznic, apoi se opri. Poate că nu era un dublu înţeles. Deşi suna ca unul, totuşi.

– Iată, îi spuse ea în timp ce u-amprenta producea fişierul plan. Aş aprecia ceva ajutor la preţ. Acesta este primul meu proiect de renovare şi n-aş vrea să fie şi ultimul.

– Ah. Ochii îi rătăciră la mâinile ei, care aveau încă dungi de funingine pe piele. Şi şef, şi forţă de muncă. Îmi sună familiar.

– Forţă de muncă sărăcită astăzi, mi-e teamă. Unul dintre boţii mei a explodat. Nu-mi mai pot permite niciun fel de greşeli costisitoare.

– Înţeleg. El ezită. Nu l-aţi luat de la Burt Renik, nu-i aşa?

– Ba da, spuse ea cu precauţie. De ce?

– OK. Ei bine, pentru viitor – şi nu v-am spus eu acest lucru – nu