asta. Pe vremea aceea, paznica făcea o plecăciune, măturând aleea cu fusta ei lungă. Femeia aceasta îmi făcu un semn cu capul, apoi își chemă băieţaşul, care se juca cu o pisică. Bunica lui Maxim își plecase capul ca să se ferească de crăcile astea, care atârnau în jos, și calul ei mersese la trap pe aleea pe care acum mergeam eu. Aleea era mult mai largă pe atunci, și mai bine îngrijită. Pădurea n-o năpădise încă.

Nu m-am gândit la ea așa cum era acum, zăcând rezemată de pernele acelea, cu şalul în jurul umerilor. O vedeam în vremea tinereţei sale, când Manderley-ul era căminul ei. O vedeam hoinărind prin grădini, cu un băieţaş – tatăl lui Maxim – tropăind în spatele ei, pe calul lui de lemn. Purta o haină Norfolk strânsă pe el, cu un guler alb, rotund.

Picnicurile în golfuleţ însemnau pentru el o expediţie, o desfătare în voia căreia nu te lăsai prea des. Trebuia să existe pe undeva o fotografie, într-un vechi album – întreaga familie stând dreaptă și ţeapănă în jurul unei feţe de masă întinsă pe plajă, cu servitorii în fundal, alături de un coş uriaş cu provizii. Şi-o revedeam de asemeni, sunt câțiva ani de atunci, pe bunica lui Maxim, acum bătrână, plimbându-se pe terasa de la Manderley, sprijinită într-un baston. Și cineva mergea lângă ea, râzând, ţinând-o de braţ. O făptură înaltă și mlădioasă, foarte frumoasă și care avea darul, cum spunea Beatrice, să câştige simpatia oamenilor. Ea plăcea, cred, foarte ușor, era lesne iubită.

Ajungând, în sfârșit, la capătul aleii, văzui mașina lui Maxim în fața casei. Inima îmi bătu să se spargă. Alergai în hol. Pălăria și mănuşile lui erau pe masă. Apropiindu-mă de bibliotecă, am auzit glasuri, mai ales unul din ele în special, răstit, ridicat, autoritar, era acela al lui Maxim. Uşa era închisă. Mă codii o clipă să intru.

— Ai putea să-i scrii din partea mea să nu-i mai calce piciorul la Manderley, m-ai înțeles? Puţin interesează cine mi-a spus. Asta n-are nimic de-a face. Ştiu că mașina lui a fost văzută aici ieri după-amiază. Dacă vrei să-l vezi, să-l vezi în altă parte, nu la Manderley, asta-i tot. Nu vreau să vină aici, m-ai înțeles? Și bagă-ţi bine în cap, că ţi-o spun pentru ultima oară.

Mă strecurai spre scară. Auzii deschizându-se uşa bibliotecii. Am urcat repede scara și m-am ascuns în galerie. Doamna Danvers ieşi din bibliotecă, închizând uşa în urma ei. M-am lipit de zidul galeriei, ca să nu fiu văzută, îi zărisem fața. Era vânătă de mânie, crispată, oribilă.

Urcă scara iute de tot și fără zgomot și dispăru în spatele uşii ce ducea la cealaltă aripă.

Aşteptai o clipă, apoi coborâi încetişor în bibliotecă. Deschisei uşa și intrai. Maxim stătea în fața ferestrei, cu niște scrisori în mână. Era cu spatele la mine. O clipă m-am gândit să ies, fără să-i atrag atenţia și să mă sui în odaia mea. Dar el mă auzise, se vede, căci se întoarse, spunând enervat.

— Acum ce mai vrei?

Am zâmbit cu mâinile întinse:

— Bună ziua.

— A, tu erai…

Dintr-o aruncătură de ochi, văzui că fusese foarte supărat. Gura lui era aspră, nările albe.

— Ce-ai făcut singură? spuse el.

Mă sărută pe păr şi-şi trecu brațul în jurul umerilor mei.

Mi se părea că se întoarce după o absenţă lungă.

— Am fost să-ți văd bunica, zisei. Beatrice m-a dus azi după-amiază acolo.

— Ce mai face bătrâna?

— Foarte bine.

— Și ce-ai făcut cu Bea?

— A trebuit să plece imediat ca să-l ia pe Giles.

Ne aşezarăm pe marginea ferestrei. Îi luai mâna într-ale mele.

— Mi-era ciudă pe tine că ai plecat. Ţi-am simţit grozav de mult lipsa, spusei eu.

— Adevărat? zise el.

Rămaserăm o clipă fără să ne vorbim. Îi ţineam mereu mâna.

— A fost tare cald la Londra? întrebai.

— Da, îngrozitor. Nu pot să sufăr Londra.

Mă întrebam dacă o să-mi povestească ce s-a întâmplat între doamna Danvers și el. Mă întrebam cine îl înştiinţase de vizita lui Favell.

— Te gândeşti la ceva? întrebai eu.

— Am avut o zi obositoare, răspunse el. Drumul ăsta, de două ori în douăzeci și patru de ceasuri, e mult prea mult pentru un singur om.

Se sculă și se îndepărtă, aprinzându-şi o ţigară. Ştiui în clipa aceea că n-o să-mi vorbească de doamna Danvers.

— Și eu sunt obosită, spusei eu. Ce zi ciudată!

16 Capitolul 16

Îmi amintesc că era într-o duminica după-amiază furăm invadaţi de oaspeţi și în ziua aceea se aduse prima oară în discuţie problema balului costumat. Frank Crawley venise să mănânce și ne pregăteam să petrecem tustrei o după-amiază liniștită, sub castan, când auzirăm zgomotul fatal al unei maşini cotind pe alee. Era prea târziu ca să-l mai punem pe Frith să spună că nu suntem acasă; tocmai ieşeam pe terasă, cu perne și ziare pe braţe; mașina venea drept spre noi.

Trebuia să mergem în întâmpinarea oaspeţilor neaşteptaţi. Aceştia aveau să fie desigur, urmaţi, de alții. O a doua mașină sosi peste o jumătate de ceas, apoi mai apărură trei vecini, veniţi pe jos, din Kerrith așa că a trebuit să renunţăm la ziua noastră de odihnă, și să primim grupuri după grupuri de cunoscuţi neinteresanţi, făcând cu ei înconjurul grădinii de trandafiri, plimbându-ne de-a lungul pajiștilor și în Valea Fericită.

Rămaseră, fireşte, la ceai și în loc să stăm trândăvind sub castan, ciugulind sandvişuri cu castraveţi, a trebuit să suportăm ceremonialul uneia din gustările acelea rigide luate în salon, pe care nu le puteam suferi. Frith era în elementul său, dirijându-l pe Robert dintr-o încreţitură de sprânceană, pe când eu mă agitam cu un enorm ceainic de argint și un ibric, de care nu știam să mă slujesc. Habar n-aveam când trebuia să torn apa clocotită peste ceai și îmi venea și mai greu să mă concentrez asupra flecărelilor care se schimbau lângă mine.

Frank Crawley era foarte preţios în asemenea împrejurări. Îmi lua ceştile din mână și le întindea oaspeţilor, iar când răspunsurile mele deveneau mai vagi ca de obicei,