— Repede, veniţi! O apucă de mînecă, o trase după el. Repede! S-a întîmplat ceva. Am omorît-o.

Pînă să ajungă el la capătul salonului, Linda murise.

Sălbaticul încremeni o clipă tăcut, apoi căzu în genunchi lîngă pat şi, acoperindu-şi faţa cu mîinile, începu să plîngă cu sughiţuri.

Infirmiera rămase nehotărîtă, uitîndu-se cînd la trupul îngenunchiat lîngă pat (vai, ce spectacol scandalos!), cînd la gemeni (bieţii copilaşi!) care încetaseră să-şi mai caute unii altora şliţul şi priveau înmărmuriţi din capătul celălalt al încăperii, se uitau cu ochii măriţi, cu nările fremătînd la scena şocantă jucată în jurul patului cu numărul douăzeci. Infirmiera se întrebă în sinea ei: „Oare să-i vorbească? Să încerce să-l readucă la puţină decenţă? Să-i amintească unde se află? Să-l facă să fie conştient de răul fatal pe care-l poate face acestor bieţi copilaşi nevinovaţi? Să distrugă el toată sănătoasa lor instrucţie şi condiţionare în privinţa morţii, prin această explozie dezgustătoare – ca şi cum moartea ar fi fost ceva îngrozitor, ca şi cum vreo persoană sau alta ar fi contat atît de mult! Scena le putea aduce în minte copiilor cele mai dezastruoase idei în privinţa acestui subiect, i-ar putea tulbura atît de mult, încît să le producă o reacţie într-o direcţie complet greşită, total antisocială“.

Făcu un pas înainte şi-l atinse pe umăr pe Sălbatic.

— Nu vă puteţi purta civilizat? îl întrebă ea cu glas aspru, dar fără să ridice tonul.

Şi totuşi, întorcînd capul, văzu că vreo cincişase gemeni deja înaintau într-acolo. Copiii îşi abandonaseră joaca. O clipă doar şi… Nu, riscul era prea mare; s-ar fi putut ca întreaga grupă să fie dată înapoi cu şase sau poate chiar şapte luni în cadrul procesului de condiţionare. Se întoarse în grabă către bietele fiinţe pe care le avea în grijă şi pe care le vedea acum ameninţate.

— Ei, cine vrea un ecler cu ciocolată? întrebă ea cu glas tare, pe un ton vesel.

— Eu! urlă în cor întregul grup Bokanovski.

Patul cu numărul douăzeci fu dat cu totul uitării.

„O, Doamne, Doamne, Doamne…“ îşi tot repeta în sinea lui Sălbaticul. În haosul acela de mîhnire şi remuşcări care-i umpleau mintea era singurul cuvînt articulat ce-i mai venea în minte.

— Doamne! şopti el. Dumnezeule!

— Ce tot zice ăla? răsună desluşit şi piţigăiat un glas din apropiere, printre zumzetele sintetizatorului.

Sălbaticul tresări puternic şi, luîndu-şi mîinile de pe faţă, se uită în jur. Cinci gemeni kaki, fiecare cu un rest de ecler în mîna dreaptă, toţi cu feţele identice, mînjite mai mult sau mai puţin identic cu ciocolată lipicioasă, stăteau înşiraţi cu mutrele lor de mops şi se holbau la el.

Îl priviră în ochi şi rînjiră toţi deodată. Unul dintre ei arătă spre Linda cu bucata de ecler în mînă.

— E moartă?

Sălbaticul îi privi o vreme în tăcere. Apoi, tot în tăcere, se ridică în picioare şi, fără să scoată o vorbă, se îndreptă încet spre uşă.

— E moartă? repetă băieţelul curios, tropăind pe lîngă el.

Sălbaticul îşi coborî privirea asupra lui şi, tot fără o vorbă, îl împinse într-o parte. Băieţelul căzu şi începu imediat să urle. Sălbaticul nici măcar nu mai întoarse capul.

Personalul inferior de la Clinica Park Lane pentru Muribunzi era alcătuit dintr-o sută şaizeci şi doi de Delta, împărţiţi în două grupuri omogenizate de optzeci şi patru de gemene cu părul roşu şi, respectiv, şaptezeci şi opt de gemeni dolicocefali bruneţi. La ora şase, cînd îşi încheiau ziua de lucru, cele două grupuri se adunau în vestibulul spitalui şi subadministratorul-adjunct le distribuia raţia de soma.

Coborînd din lift, Sălbaticul păşi drept în mijlocul lor. Dar gîndurile îi zburară în altă parte – la moartea mamei sale, la mîhnirea şi la remuşcările lui; automat, fără să-şi dea seama ce face, începu să-şi croiască drum prin mulţime, cu umărul înainte.

— Hei, ce te împingi aşa? Unde te trezeşti? Unde te bagi?

Înalte sau joase, dintr-o mulţime de gîtlejuri diferite, doar două glasuri păreau să guiţe sau să grohăie. Repetate la infinit, ca de o suită de oglinzi, două chipuri – unul ca o lună plină pistruiată şi fără păr, cu halo portocaliu, celălalt subţire, ca o mască avînd înfăţişarea unei păsări cu ciocul mare, şi cu barba nerasă de două zile – se-ntoarseră furioase către el. Cuvintele lor şi coatele pe care i le traseră în coaste izbutiră să spargă zidul care-l izola în inconştienţă. Se trezi din nou la realitatea exterioară, se uită în jur, înţelese ce vede, recunoscu – sau mai degrabă ştiu cu o senzaţie înjositoare de oroare şi dezgust – că e vorba de acel delir repetat al zilelor şi nopţilor lui, coşmarul asemănării, ba chiar al identităţii unor roiuri imposibil de deosebit. Gemeni, gemeni… Ca nişte larve viermuiseră peste tot, întinînd taina morţii Lindei. Alte larve, dar mai mari, ajunse la maturitate, viermuiau acum peste mîhnirea şi căinţa lui. Se opri şi, cu ochii tulburi şi înfiorători, se uită în jur la gloata aceea kaki în mijlocul căreia se afla, dominînd-o cu un cap. „O, ce minune! Ce de făpturi alese!“ Cuvintele melodioase parcă-şi băteau joc de el. „Ce frumoasă-i omenirea, minunată lume nouă…“1

— Se distribuie dozele de soma! strigă un glas răsunător. Vă rog, păstraţi