închise care ar fi putut s-o ducă în peştera comorii, toate erau însă deschise, înăuntru aceeaşi devastare, aceiaşi orbi scormonind prin aceleaşi gunoaie, în sfârşit, pe un coridor întunecat, unde lumina zilei de-abia se strecura, văzu ceea ce părea un ascensor de marfa. Uşile metalice erau închise, şi alături era o altă uşă, netedă, glisantă, Pivniţa, îşi spuse, orbii care au ajuns până aici au găsit drumul barat, şi-au dat probabil seama că e un ascensor, dar nu s-a gândit nimeni că ar fi normal să existe şi o scară, pentru momentele când cade energia electrică, ca acum. împinse uşa glisantă şi primi aproape simultan două impresii puternice, mai întâi, întunericul profund prin care trebuia să coboare ca să ajungă în pivniţă, şi, imediat, mirosul inconfun-dabil al produselor alimentare, chiar când sunt închise în recipiente pe care le numim ermetice, dintotdeauna, foamea a avut un simţ al mirosului foarte ascuţit, din cele care traversează orice barieră, ca al câinilor. Făcu imediat cale întoarsă, ca să adune din gunoaie pungile de plastic de care avea nevoie ca să transporte mâncarea, în timp ce se întreba, Fără lumină, cum am să ştiu ce iau, ridică din umeri, această preocupare era prostească, problema ei, având în vedere starea de debilitate în care ajunsese, era acum dacă avea destulă putere să care pungile încărcate, să repete tot drumul pe care venise, atunci îi veni în minte o idee oribilă, dacă nu reuşeşte să se întoarcă acolo unde o aştepta bărbatul ei, ştia numele străzii, nu-1 uitase, dar făcuse atâtea ocoluri, disperarea o paraliza, apoi, încet, ca şi cum creierul imobil s-ar fi pus în sfârşit în mişcare, se văzu pe sine însăşi aplecată peste o hartă a oraşului, căutând cu vârful degetului itinerarul mai scurt, ca şi cum ar fi avut două perechi de ochi, unii care o priveau văzând harta, ceilalţi care vedeau harta şi drumul. Coridorul era în continuare pustiu, ce noroc, din cauza nervozităţii, uitase să închidă uşa. O închise în urma ei, găsindu-se acum cufundată într-un întuneric total, la fel de oarbă ca şi orbii care erau afară, diferenţa stătea numai în culoare, dacă, într-adevăr, albul şi negrul sunt culori. Lipindu-se de perete, începu să coboare scara, dacă locul acesta n-ar fi secretul care este, iar cineva ar veni urcând din adâncuri, ar trebui să procedeze cum văzuse pe stradă, să înainteze prelingându-se pe lângă imprecisa substanţă a celuilalt, temându-se poate pentru un moment că peretele nu va continua, îmi pierd minţile, se gândi, şi ar fi avut de ce, coborând acum într-o groapă tenebroasă, fără lumină şi fără speranţa s-o vadă, până unde, depozitele subterane de obicei nu sunt înalte, primul rând de trepte, Acum ştiu ce înseamnă să fii orb, al doilea rând de trepte, O să ţip, o să ţip, al treilea rând de trepte, bezna e ca o pastă groasă care i s-a lipit de faţă, ochii i s-au transformat în bulgări de smoală, Ce este în faţa mea, şi, imediat, un alt gând şi mai înspăimântător, Dar cum voi găsi la întoarcere scara, se dezechilibra brusc şi se văzu obligată să se aplece, ca să nu se prăbuşească, pierzându-şi aproape cunoştinţa bâigui, E curat, se referea la podea, i se părea admirabil, o podea curată, încetul cu încetul începu să-şi revină, simţea nişte dureri surde în stomac, nu erau o noutate, dar, în acest moment, în trupul ei parcă nu exista nici un alt organ viu, poate că sunt acolo, dar nu vor să se manifeste, inima, da, inima, răsuna ca o tobă imensă, fără încetare bătând orbeşte în întuneric, încă de la începutul primei bezne, pântecele unde a fost creată, până la ultima, acolo unde se va opri. Ţinea încă în mână pungile de plastic, nu le dăduse drumul, acum nu trebuia decât să le umple, calm, un depozit nu e un loc pentru fantome şi dragoni, aici nu e decât întuneric, iar întunericul nu muşcă şi nu insultă, iar scara o voi găsi, chiar dacă am să fac înconjurul complet al acestei fundături. Hotărâtă, vru să se ridice, dar îşi aminti că era la fel de oarbă ca orbii, mai bine să procedeze ca ei, să înainteze târâş până când o să dea peste ceva, rafturi încărcate de mân-care, orice ar fi, doar să poată fi mâncat aşa cum e, fără a fi fiert sau pregătit altminteri în bucătărie, nu e vremea de fantezii.

  Spaima reveni, insidioasă, de îndată ce înainta câţiva metri, poate că se înşală, chiar înaintea ei, poate, invizibil, un dragon o aşteaptă cu botul larg căscat. Sau vreo fantomă cu mâna întinsă, s-o ducă în lumea cumplită a morţilor, care niciodată nu sfârşesc să moară, pentru că întotdeauna vine cineva să-i învie. Apoi, prozaic, cu o infinită, resemnată tristeţe, se gândi că locul unde ajunsese nu era un depozit de mâncare, ci un garaj, i se păru chiar că simte miros de benzină, aşa se păcăleşte spiritul când se lasă pradă monştrilor pe care el însuşi i-a creat, în clipa aceea, mâna ei atinse ceva, nu erau degete vâscoase de fantomă, nu era limba fierbinte şi gâtlejul dragonului, atinsese un metal rece, o suprafaţă verticală, netedă, şi ghici, fără să ştie că aşa se numea, că era vorba de piciorul unei armături de etajeră. Bănuia că trebuie să fie şi alte etajere asemenea acesteia, paralele, cum era obiceiul, acum trebuia să descopere unde se aflau produsele alimentare, nu aici, mirosul nu înşală, e detergent. Fără să se mai gândească la greutatea de a găsi scara, începu să parcurgă rafturile, pipăind, mirosind, agitând. Erau ambalaje de carton, recipiente de sticlă şi de plastic, borcane mici, medii şi mari, cutii probabil de conserve, diverse containere, flacoane, punguţe, tuburi. Umplu la întâmplare două pungi, O fi totul mâncare, se întreba, neliniştită. Trecu la alte etajere, şi la cea de-a doua neprevăzutul se întâmplă, mâna oarbă, care nu putea să vadă unde merge, atinse şi răsturnă nişte cutiuţe. Inima soţiei medicului aproape se opri, auzind zgomotul cutiilor izbindu-se de pământ, Sunt chibrituri,