se gândi. Tremurând de emoţie, se aplecă, îşi plimbă mâinile pe podea şi găsi, e un miros care nu poate fi confundat cu nici un altul, zgomotul beţişoarelor când agităm cutia, capacul când alunecă, asprimea hârtiei impregnate, pe care e fosforul, frecarea capului scobitorii, în sfârşit, deflagraţia flăcăruii, spaţiul dimprejur, o difuză sferă luminoasă ca un astru în ceaţă, Doamne, lumina există şi eu am ochi s-o văd, lăudată fie lumina. De acum înainte, culesul va fi simplu. A început cu cutiile de chibrituri, şi a umplut aproape o pungă, Nu e nevoie să le iau pe toate, îi spunea vocea bunului simţ, însă ea nu-i dădu atenţie, apoi flăcările tremurătoare ale chibriturilor au început să-i arate rafturile, încolo, încoace, curând pungile s-au umplut, prima a trebuit golită pentru că nu conţinea nimic bun, celelalte duceau destulă bogăţie ca să cumpere tot oraşul, nu e de mirare diferenţa de valori, să ne amintim că a fost odată un rege care a vrut să-şi dea regatul pe un cal, ce n-ar da el dacă ar muri de foame şi i-am arăta aceste pungi de plastic. Scara e aici, drumul e drept. Mai întâi, totuşi, soţia medicului se aşeză pe jos, deschise o pungă cu cârnaţi, alta cu felii de pâine neagră, o sticlă de apă, şi, fără remuşcări, se apucă să mănânce. Dacă n-ar mânca acum, n-ar avea putere să poarte povara acolo unde e necesară, ea este cea care hrăneşte. Când termină, îşi puse pungile pe braţ, trei de fiecare parte, şi, cu mâinile ridicate, aprinse chibrituri până ajunse la scară, apoi urcă cu greutate, mâncarea n-a trecut încă de stomac, are nevoie de timp să ajungă la muşchi şi la nervi, în acest caz, ce-a rezistat mai bine e capul. Uşa glisantă alunecă fără zgomot, Dacă e cineva pe coridor, se întrebase soţia medicului, ce mă fac. Ar putea, ajungând la ieşire, să se întoarcă spre interior şi să strige, E mâncare în fundul coridorului, o scară care duce la magazia din pivniţă, profitaţi, am lăsat uşa deschisă. Ar fi putut s-o facă, dar n-a făcut-o. Aju-tându-se cu umărul, închise uşa, îşi spunea că era mai bine să tacă, să ne închipuim ce s-ar întâmplă, orbii alergând ca nebunii, ar fi ca la casa de nebuni când a izbucnit incendiul, s-ar rostogoli pe scări, călcaţi şi zdrobiţi de cei care le calcă pe urme, şi ei ar cădea, nu e totuna să pui piciorul pe o treaptă tare sau pe un trup alunecos. Şi când mâncarea se va termina, mă voi putea întoarce să mă iau, se gândi. Luă pungile în mână, respiră adânc şi avansa pe coridor. N-o vor vedea, dar mirosul, Cârnatul, ce proastă am fost, va fi ca o urmă vie. Strânse din dinţi, îşi încleşta mâinile pe pungi, Trebuie s-o iau la fugă, îşi spuse, îşi aminti de orbul rănit la picior de un ciob, Dacă mi se întâmplă acelaşi lucru, dacă nu observ şi calc pe un ciob, poate am uitat că această femeie e desculţă, n-a avut încă timp să meargă la magazinele de pantofi, cum fac orbii din oraş, care, deşi nevăzători nefericiţi, îşi pot alege încălţămintea pe pipăite. Trebuia să alerge şi porni. La început încercă să se strecoare printre grupurile de orbi, străduindu-se să nu-i atingă, dar asta o obliga să meargă mai încet, să se oprească să-şi aleagă drumul, îndeajuns ca să se desprindă din ea o aură de miros, nu sunt aureole numai cele parfumate şi eterice, curând un orb ţipă, Cine mănâncă aici cârnaţi, cuvintele nici nu erau bine rostite că soţia medicului renunţă la toate precauţiile şi se lansă într-o cursă nebună, împin-gând, răsturnând, lovind, un scapă cine poate care ar merita o critică severă, nu aşa te porţi cu orbii, sunt şi aşa destul de amărâţi.

  Ploua torenţial când ajunse pe stradă. Mai bine aşa, se gândi, gâfâind, cu picioarele tremurând, se va simţi mai puţin mirosul. Cineva smulsese ultima zdreanţă care de-abia o acoperea de la brâu în sus, acum mergea cu pieptul descoperit, pe el, lustral, cuvânt ales, curgea apa cerului, ea nu era libertatea mânând poporul, pungile, din fericire pline, atârnă prea greu, ca să le poţi duce înălţate ca pe un steag. Sunt şi inconveniente, pentru că excitantele arome călătoresc la nivelul nasului câinilor, cum ar fi putut lipsi, acum fără stăpâni care să-i îngrijească şi să-i alimenteze, s-a strâns aproape o haită pe urmele soţiei medicului, să sperăm că niciunul dintre animale nu se va gândi să-şi vâre dinţii în plastic ca să-i testeze rezistenţa. Pe o ploaie ca asta, puţin lipseşte să devină potop, ar fi de aşteptat ca oamenii să stea la adăpost, aşteptând să se potolească vremea. Totuşi, nu e aşa, peste tot se văd orbi cu gura deschisă întoarsă spre văzduh, astâmpărându-şi setea, depozitând apă în toate colţurile trupului, alţi orbi, mai prevăzători şi mai înţelepţi, ţin în mână căldări, oale şi cratiţe, le ridică spre cerul generos, e adevărat că Dumnezeu dă norul în funcţie de sete. Soţiei medicului nu-i trecuse prin cap posibilitatea că, din robinetele caselor, s-ar putea să nu curgă nici o picătură din preţiosul lichid, e defectul civilizaţiei, ne obişnuim cu confortul apei din ţevi, adusă la domiciliu, şi uităm că pentru aşa ceva trebuie să existe oameni care să deschidă şi să închidă valvele de distribuţie, staţiile care au nevoie de energie electrică, computerele care reglează -debitele şi administrarea rezervelor, dar pentru toate lipsesc ochii. Lipsesc şi pentru a vedea acest tablou, o femeie încărcată cu pungi de plastic, păşind pe o stradă inundată, printre gunoaie putrede şi excremente de om şi de animale, printre automobile şi camioane abandonate în plină cale publică, unele cu roţile înconjurate de iarbă, şi orbii, orbii cu gura căscată, deschizându-şi ochii spre cerul alb, pare de necrezut că poate ploua dintr-un asemenea cer. Soţia medicului citeşte tăbliţele cu numele străzilor, îşi aminteşte de unele, de altele nu, şi vine un moment când înţelege că s-a dezorientat, rătă-cindu-se. Nu încape îndoială, s-a rătăcit. Ocoli