biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Eseu Despre Orbire Citeste online gratis PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Eseu Despre Orbire Citeste online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 69 70 71 ... 98
Mergi la pagina:
un colţ, apoi altul, nu mai recunoaşte nici străzile, nici numele lor, atunci, disperată, se lăsă să cadă pe pământul infect, îmbibat de noroi negru, şi, golită de forţe, de toate forţele, izbucni în plâns. Câinii o înconjurară, adulmecară pungile, dar fără convingere, ca şi cum ar fi trecut ceasul mesei, unul îi linge faţa, poate că din copilărie s-a obişnuit să şteargă lacrimile. Femeia îi atinge capul, îi trece mâna pe spinarea muiată şi îşi plânge restul de lacrimi ţinându-1 în braţe. Când, în sfârşit, şi-a ridicat ochii, de o mie de ori fie binecuvântat zeul intersecţiilor, a văzut că avea în faţă o hartă mare, din cele pe care departamentele municipale de turism le răspândesc prin centrul oraşelor, mai ales pentru folosul şi liniştea vizitatorilor, care doresc nu numai să poată spune unde au fost, dar au nevoie să ştie şi unde sunt. Acum, fiind toată lumea oarbă, pare uşor să consideri rău folosiţi banii cheltuiţi, totuşi trebuie să ai răbdare, să laşi timpul să lucreze, trebuia să fi învăţat, o dată pentru totdeauna, că destinul urmează multe meandre până ajunge undeva, numai el ştie cât de greu i-o fi fost să aducă aici această hartă, ca să-i arate unei femei unde se află. Nu era atât de departe cât crezuse, se abătuse însă în altă direcţie, acum trebuie s-o iei pe strada asta până în piaţă, numeri două străzi la stânga, apoi coteşti pe prima la dreapta, asta e strada pe care o cauţi, numărul nu 1-ai uitat. Câinii au rămas în urmă, ceva le-a distras atenţia pe drum, sau sunt foarte obişnuiţi cu cartierul şi nu vor să-1 lase, doar câinele care îi sorbise lacrimile a însoţit-o pe cea care le-a plâns, întâlnirea între femeie şi hartă, atât de bine pregătită de destin, includea probabil şi un câine. Oricum, au intrat împreună în magazin, câinele lacrimilor nu s-a mirat văzând oameni întinşi pe jos, nemişcaţi de parcă ar fi murit, se obişnuise, uneori îl lăsau să doarmă între ei, şi când venea timpul să se scoale, erau aproape întotdeauna vii. Treziţi-vă, dacă dormiţi, aduc mâncare, a spus soţia medicului, mai întâi însă a închis uşa, să n-o audă cineva care trecea pe stradă. Băieţelul strabic a fost primul care a ridicat capul, n-a putut face mai mult, slăbiciunea nu-1 lasă, ceilalţi au mai întârziat, visau că sunt pietre, şi nimeni nu ignoră cât de adânc le e somnul, o simplă plimbare pe câmp o demonstrează, acolo dorm, pe jumătate îngropate, aşteptând nu se ştie ce trezire. Are, totuşi, cuvântul mâncare puteri magice, mai ales când foamea presează, până şi câinele lacrimilor, care nu cunoaşte limbajul, începu să dea din coadă, mişcarea instinctivă îl făcu să-şi aducă aminte că încă nu-şi îndeplinise una din obligaţiile câinilor uzi, se scutură cu violenţă, stropind totul de jur împrejur, pentru ei e simplu, îşi poartă blana ca pe o haină. Apă binecuvântată din cea mai eficace, coborând direct din cer, picăturile ajutară pietrele să se transforme în persoane, în timp ce soţia medicului participa la metamorfoză, deschizând una după alta pungile de plastic. Nu toate miroseau a ce conţineau, dar aroma unui colţ de pâine tare era deja, vorbind elevat, însăşi esenţa vieţii. Toţi s-au trezit în sfârşit, le tremură mâinile, chipurile sunt nerăbdătoare, atunci medicul, aşa cum i se întâmplase înainte câinelui lacrimilor, îşi aminteşte cine este, Aveţi grijă, nu e bine să mâncăm mult, poate să ne facă rău, Foamea ne face rău, spuse primul orb, Fii atent la ce spune domnul doctor, îl mustră nevasta, şi bărbatul tăcu, gândindu-se cu o umbră de ranchiună, El nu se pricepe nici măcar la ochi, nedrepte cuvinte, dacă vom ţine seama că medicul nu e mai puţin orb decât ceilalţi, ca dovadă nici nu şi-a dat seama că nevasta lui era goală de la brâu în sus, ea i-a cerut haina să se acopere, ceilalţi orbi îşi îndreptară ochii în direcţia ei, însă era prea târziu, dacă se uitau înainte.

  În timp ce mâncau, femeia îşi povesti aventurile, din tot ce i se întâmplase şi făcuse nu spuse totuşi că lăsase uşa magaziei închisă, nu era foarte sigură de motivele umanitare pe care le invocase, în schimb, le relată episodul orbului care-şi înfipsese ciobul în genunchi, toţi râseră cu poftă, nu toţi, bătrânul cu legătură neagră se mulţumi să schiţeze un zâmbet obosit, iar băieţelul strabic n-avea urechi decât pentru zgomotul pe care îl făcea mestecând. Câinele lacrimilor îşi primi şi el partea, pe care o plăti imediat, lătrând furios când cineva de afară veni să zgâlţâie uşa cu violenţă. Oricine a fost n-a insistat, se spunea că umblă câini turbaţi, ca turbare îmi ajunge că nu văd unde-mi calcă picioarele. Liniştea s-a întors, şi atunci, când s-a potolit prima foame, soţia medicului a povestit conversaţia cu bărbatul care ieşise chiar din acest magazin să vadă dacă plouă. Apoi conchise, Dacă ce mi-a spus el e adevărat, nu putem fi siguri că ne vom găsi casele aşa cum le-am lăsat, nici măcar nu ştim dacă vom reuşi să intrăm, vorbesc despre cei care au uitat să-şi ia cheile când au plecat, sau care le-au pierdut, noi, de exemplu, nu le avem, au rămas în incendiu, ar fi imposibil să le găsim în mijlocul ruinelor, pronunţă cuvântul şi i se păru că vede flăcările învăluind foarfecele, arzând mai întâi sângele uscat care mai era pe el, muşcându-i apoi tăişul, vârfurile ascuţite, tocin-du-le, şi, încetul cu încetul, măcinându-le, moi, informe, n-ai crede că acest obiect a putut străpunge gâtul cuiva, când focul îşi va termina treaba va fi cu neputinţă de descoperit, în masa unică de metal topit, unde e foarfecele şi unde cheile. Cheile, spuse medicul, sunt la mine, şi, băgându-şi cu dificultate trei degete într-un buzunar al pantalonilor zdrenţuiţi, lângă cusătură, extrase dinăuntru un inel mic cu trei chei, Cum de sunt la tine, le-am pus în geanta care a rămas acolo, Le-am scos, m-am temut să nu se piardă, m-am gândit că e mai sigur să le am'tot

1 ... 69 70 71 ... 98
Mergi la pagina: