timpul la mine, şi, într-un fel, aşa credeam că, într-o zi, ne vom întoarce acasă, E bine că avem cheile, dar s-ar putea să găsim uşa spartă, Poate că nici măcar n-au încercat. Pentru o clipă, uitaseră de ceilalţi, dar acum era nevoie să ştie, despre toţi, ce se întâmplase cu cheile lor, prima care a vorbit a fost fata cu ochelari negri, Părinţii mei au rămas acasă când a venit ambulanţa după mine, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, apoi a vorbit bătrânul cu legătură neagră, Eram acasă când am orbit, au bătut la uşă, stăpâna casei mi-a spus că veniseră nişte infirmieri să mă ia, nu era momentul să mă gândesc la chei, mai lipsea soţia primului orb, dar ea spuse, Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, ştia, îşi amintea, nu voia să spună că atunci când se văzuse brusc oarbă, expresie absurdă, dar înrădăcinată, pe care n-am reuşit s-o evităm, ieşise din casă ţipând, strigând după vecine, cele care mai erau încă în clădire s-au ferit să-i sară în ajutor, iar ea, care atât de decisă şi de capabilă se arătase când nefericirea dăduse peste bărbatul ei, se purta acum nebuneşte, abandonând casa cu uşa larg deschisă, n-a avut nici măcar ideea să ceară s-o lase să se întoarcă înăuntru, doar un minut, cât să închid uşa şi mă întorc. Pe băieţelul strabic nu 1-a întrebat nimeni unde era cheia de la casă, bietul copil n-a reuşit încă să-şi amintească nici măcar unde stă. Atunci soţia medicului atinse uşor mâna fetei cu ochelari negri, începem cu casa ta, care e cea mai aproape, dar înainte avem nevoie de haine şi de pantofi, nu putem umbla aşa murdari şi zdrenţăroşi. Făcu o mişcare ca să se ridice, dar observă că băieţelul strabic; acum sătul, cu stomacul plin, adormise din nou. Spuse, să ne odihnim, să dormim puţin, mai târziu ne ducem să vedem ce ne aşteaptă, îşi scoase fusta udă, apoi, ca să se încălzească, se apropie de bărbatul ei, la fel au făcut şi primul orb şi nevasta lui, Tu eşti, întrebase el, ea îşi amintea de casă şi suferea, n-a spus Consolează-mă, dar el a înţeles, nu se ştie însă ce sentiment a mânat-o pe fata cu ochelari negri să pună un braţ peste umărul batonului cu legătură neagră, dar a făcut-o, şi au stat aşa, ea dormind, el nu. Câinele s-a culcat la uşă, împie-dicând trecerea, e un animal aspru şi nesuferit când nu trebuie să şteargă lacrimi.

  S-au îmbrăcat şi s-au încălţat, însă n-au descoperit cum să se spele, dar deja sunt foarte deosebiţi de ceilalţi orbi, culorile hainelor, în ciuda relativei sărăcii a ofertei, pentru că, aşa cum se spune de obicei, fructele, când sunt alese, se potrivesc între ele, e avantajul de a avea cu noi pe cineva care ne sfătuieşte, Pune-ţi asta, se potriveşte mai bine cu pantalonii, dungile nu merg cu bulinele, detalii de acest fel, bărbaţilor, probabil le-ar fi tot una, dar şi fata cu ochelari negri şi soţia primului orb au dorit să ştie neapărat ce culori şi ce modele purtau, astfel, cu ajutorul imaginaţiei, se vor putea vedea pe ele însele, în ce priveşte încălţămintea, toţi au fost de acord că trebuie să primeze comoditatea asupra frumuseţii, va să zică, nici vorbă de barete sau tocuri înalte, nici vorbă de antilopă sau de lac, în starea în care sunt străzile ar fi o prostie, ce merge sunt cizmele de cauciuc, complet impermeabile, până la jumătatea piciorului, uşor de pus şi de scos, sunt cele mai bune pentru a umbla prin noroaie. Din păcate, nu s-au găsit cizme de acest fel pentru toţi, băieţelul strabic, de exemplu, n-a găsit nici o pereche pe măsura lui, picioarele îi înotau chiar şi în cele mai mici, aşa că a trebuit să se mulţumească cu nişte pantofi de sport fără un scop bine definit, Ce coincidenţă, ar spune mama lui, acolo unde se află, celui care i-ar povesti ce s-a întâmplat, dacă vedea, exact la fel ar fi ales şi el. Bătrânul cu legătură neagră, care avea picioarele mai curând mari decât mici, rezolvă problema punându-şi nişte bascheţi speciali pentru jucători de doi metri şi extremităţi pe măsură. E adevărat că acum pare cam ridicol, parcă ar avea nişte papuci albi, dar acest ridicol durează puţin, în mai puţin de zece minute pantofii vor fi foarte murdari, aşa se întâmplă cu toate lucrurile în viaţă, cu puţină răbdare, timpul le rezolvă.

  Ploaia s-a oprit, nu mai sunt orbi cu gura deschisă. Umblă de colo-colo, nu ştiu ce să facă, rătăcesc pe străzi, dar niciodată prea mult timp, că merg sau stau pe loc, pentru ei e totuna, cu excepţia căutării hranei, nu au alte scopuri, muzica s-a terminat, n-a fost niciodată atâta linişte în lume, cinematografele şi teatrele sunt de folos numai celor care au rămas fără casă şi au renunţat s-o mai caute, unele săli de spectacole, cele mai mari, au fost folosite pentru carantină când guvernul, sau ce rămânea treptat din el, mai credea că răul-alb ar putea fi stopat cu instrumente şi trucuri care atât de inutile au fost în trecut împotriva febrei galbene şi a altor epidemii pestifere, dar s-a terminat, aici n-a fost nevoie de un incendiu. Cât despre muzee, te doare sufletul, ţi se frânge inima, atâta lume, da, zic bine lume, toate tablourile, toate sculpturile fără nimeni care să se uite la ele. Ce aşteaptă orbii din oraş nu se ştie, ar aştepta vindecarea dacă ar mai crede în ea, dar speranţa s-a risipit când a devenit public că orbirea nu cruţase pe nimeni, nu mai rămăsese nici o privire sănătoasă în stare să se uite prin lentila'unui microscop, fuseseră părăsite toate laboratoarele, unde nu le rămânea bacteriilor altă soluţie de supravieţuire decât să se devoreze între ele. La început, mulţi orbi, însoţiţi de rude care îşi păstraseră vederea şi simţul familiei, s-au îndreptat spre spitale, dar n-au găsit decât medici orbi luând pulsul bolnavilor care nu vedeau, ascultându-le spinarea şi pieptul,