atât puteau face, mai aveau încă auz. Apoi, împinşi de foame, bolnavii, cei care mai puteau umbla, au început să fugă din spitale, ieşeau să moară pe stradă, lăsaţi în părăsire, familiile, dacă mai aveau, dispăruseră, iar apoi, ca să fie îngropaţi, nu era suficient să se împiedice cineva de ei, la întâmplare, trebuiau să înceapă să miroasă urât, şi, chiar şi aşa, doar dacă muriseră într-un loc frecventat. Nu e de mirare că sunt atâţia câini, unii seamănă acum cu hienele, petele de pe blană sunt ca de putreziciune, aleargă chirciţi, parcă s-ar teme că cei morţi şi devoraţi ar reveni la viaţă ca să-i facă să plătească ruşinea de a-i fi muşcat pe cei fără apărare. Cum o fi oare lumea, întrebase bătrânul cu legătură neagră, iar soţia medicului răspunsese, Nu e nici o deosebire între afară şi înăuntru, între aici şi acolo, între cei puţini şi cei mulţi, între ceea ce trăim şi ceea ce va trebui să trăim, Dar oamenii cum sunt, întrebă fata cu ochelari negri, Sunt ca nişte fantome, asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri, şi să n-o poţi vedea, Sunt multe maşini, întrebă primul orb, care nu poate uita că i-au furat-o pe a lui, E un cimitir. Nici medicul, nici soţia primului orb nu puseră întrebări, la ce bun, dacă răspunsurile vor fi pe potriva acestora. Băieţelului strabic îi ajunge satisfacţia că poartă pantofii la care a visat întotdeauna, aproape că nu-1 întristează că nu-i poate vedea. Din acest motiv, probabil, nu seamănă cu o fantomă. Şi la fel de puţin ar merita să numim hienă câinele lacrimilor care se ţine după soţia medicului, nu urmează miros de carne moartă, însoţeşte ochii care ştie bine că sunt vii.

  Casa fetei cu ochelari negri nu e departe, dar acestor înfometaţi de o săptămână abia acum încep să le revină forţele, de aceea merg aşa de încet, ca să se odihnească sunt obligaţi să se aşeze pe jos, n-a meritat să-şi bată atâta capul cu alegerea culorilor şi a desenului, dacă atât de repede hainele devin imunde. Strada unde locuieşte fata cu ochelari negri e scurtă şi îngustă, aşa se explică de ce nu sunt automobile, se putea trece, în sens unic, dar nu era spaţiu de staţionare, era interzis. Că nu erau nici oameni era de înţeles, pe asemenea străzi rareori se vede ziua vreun suflet, La ce număr locuieşti, întrebă soţia medicului, La şapte, stau la etajul doi, pe stânga. O fereastră era deschisă, în alte vremuri ar fi fost un semn aproape sigur că era cineva acasă, acum nu mai poţi şti. Soţia medicului spuse, Să nu mergem cu toţii, urcăm numai noi două, voi aşteptaţi jos. Se vedea că uşa de jos fusese forţată, era clar că broasca fusese smulsă, o bucată mare de lemn se separase complet de uşă. Soţia medicului se feri să vorbească despre asta. O lăsă să meargă înainte pe fata cu ochelari negri, ea ştia drumul, nu-i păsa de penumbra în care era cufundată scara. Cu nervozitatea grabei, fata cu ochelari negri se împiedică de două ori, dar consideră că cel mai bine era să se ia singură în râs, Închipuieşte-ţi, o scară pe care înainte eram în stare s-o urc şi s-o cobor cu ochii închişi, aşa sunt expresiile gata făcute, n-au sensibilitate faţă de subtilităţile sensului, aceasta, de exemplu, ignoră diferenţa între a închide ochii şi a fi orb. Pe palierul de la etajul doi, uşa căutată era închisă. Fata cu ochelari negri îşi plimbă mâna pe marginea uşii până găsi butonul soneriei, Nu e lumină, îi aminti soţia medicului, şi aceste trei cuvinte, care nu făceau decât să repete ce ştia toată lumea, fata le ascultă ca pe o veste proastă. Bătu la uşă, o dată, de două ori, a treia oară cu violenţă, cu pumnii, striga, Mămico, tăticule, dar nu venea nimeni să deschidă, diminutivele drăgăstoase nu zdruncinau realitatea, n-a venit nimeni să-i spună, Scumpa mea copilă, în sfârşit, te-ai întors, credeam că n-o să te mai vedem niciodată, intră, intră, şi această doamnă, prietena ta, casa e cam dezordonată, nu băgaţi în seamă, uşa era tot închisă, Nu e nimeni, spuse fata cu ochelari negri, şi izbucni în plâns rezemată de uşă, cu capul pe braţele încrucişate, ca şi cum întreg trupul ar fi implorat o disperată milă, dacă n-am fi învăţat noi destule despre cât e de complicat sufletul omenesc, ne-am mira că-şi iubeşte aşa de mult părinţii, cu asemenea expresii de durere, o fată cu moravuri aşa de libere, deşi nu e departe cine a afirmat că nu există şi n-a existat niciodată vreo contradicţie între una şi alta. Soţia medicului încercă s-o consoleze, dar n-avea prea multe de spus, se ştie că oamenilor le-a devenit imposibil să rămână prea mult timp în casele lor, Putem să-i întrebăm pe vecini, sugeră, dacă e vreunul, Da, să-i întrebăm, spuse fata cu ochelari negri, dar în vocea ei nu era nici o speranţă. Au bătut mai întâi la uşa de vizavi, de unde nu răspunse nimeni. La etajul de deasupra, ambele uşi erau deschise. Apartamentele fuseseră jefuite, dulapurile cu haine erau goale, în locurile pentru păstrat mâncarea nu se vedea nici urmă. Erau semne că trecuse de curând un grup cu siguranţă rătăcitor, aşa cum toţi erau acum mai mult sau mai puţin, mutându-se mereu din casă în casă, din absenţă în absenţă.

  Au coborât la primul etaj, soţia medicului bătu cu nodurile degetelor în uşa cea mai apropiată, se lăsă o tăcere în aşteptare, apoi o voce răguşită întrebă, bănuitoare, Cine e acolo, fata cu ochelari negri se grăbi să spună, Sunt eu, vecina de la etajul doi, îmi caut părinţii, ştiţi unde sunt, ce s-a întâmplat cu ei, întrebă. Se auziră paşi târşâiţi, uşa se deschise şi apăru o bătrână scheletică, numai piele şi os, lividă, cu o enormă claie de păr alb nepieptănat. Un amestec greţos de mirosuri de mucegai şi putreziciune le