făcu pe cele două femei să se dea înapoi. Bătrână căsca ochii, îi avea aproape albi, Nu ştiu nimic despre părinţii tăi, au venit să-i ridice a doua zi după ce te-au luat pe tine, atunci încă vedeam, Mai e cineva în clădire, Din când în când aud lume care urcă şi coboară pe scară, dar sunt de afară, din aceia care doar dorm aici, Şi părinţii mei, Ţi-am spus că nu ştiu nimic, Şi soţul dumneavoastră, fiul, nora, Şi pe ei i-au luat, Şi pe dumneavoastră, nu, de ce, Pentru că m-am ascuns, Unde, închipuieşte-ţi, la tine în casă, Cum aţi reuşit să intraţi, Prin spate, pe scara de incendiu, am spart un geam şi am deschis uşa pe dinăuntru, cheia era în broască, Dar cum aţi reuşit de atunci să trăiţi singură în casă, întrebă soţia medicului, Cine mai e aici, tresări bătrână întorcând capul, E o prietenă, e din grupul meu, spuse fata cu ochelari negri, Şi problema nu e doar că aţi fost singură, mâncarea, cum aţi reuşit să faceţi rost de mâncare în tot timpul ăsta, insistă soţia medicului, Nu sunt proastă, m-am descurcat, Dacă nu vreţi, nu spuneţi, eram pur şi simplu curioasă, Vă spun, vă spun, mai întâi am fost în toate apartamentele din clădire să adun câtă mâncare mai era, cea care se strica am mâncat-o imediat, pe cealaltă am păstrat-o, Mai aveţi ceva, întrebă fata cu ochelari negri, Nu, s-a terminat, răspunse bătrână cu o subită expresie de neîncredere în ochii orbi, turnură care, în asemenea situaţii, întotdeauna se întâmplă să fie folosită, deşi e, de fapt, complet lipsită de rigoare, pentru că ochii, ochii propriu-zişi n-au nici o expresie, nici măcar când au fost smulşi, sunt două bile inerte, pleoapele, genele şi sprâncenele trebuie să se ocupe de diversele elocvente şi retorici vizuale, însă faima le revine ochilor, Atunci, din ce trăiţi acum, întrebă soţia medicului, Moartea umblă pe străzi, dar, în curţi, viaţa nu s-a terminat, spuse bătrână misterios, Ce vreţi să spuneţi, In curţi sunt verze, sunt iepuri, sunt găini, sunt şi flori, dar astea nu se pot mânca, Şi cum procedaţi, Depinde, câteodată strâng nişte varză, alteori prind un iepure sau o găină, Mâncaţi carnea crudă, La început aprin-deam focul, după aceea m-am obişnuit cu carnea crudă, şi tulpinile de varză sunt dulci, n-aveţi grijă că de foame n-o să moară fata mamei mele. Se dădu înapoi doi paşi, aproape dispăru în întunericul casei, doar ochii albi străluceau, şi spuse de acolo, Dacă vrei să te duci acasă, intră, te las să treci. Fata cu ochelari negri voia să spună nu, mulţumesc, ce rost are, dacă părinţii mei nu sunt, dar brusc simţi nevoia să-şi vadă camera, să-mi văd camera, ce prostie, sunt oarbă, cel puţin să-mi trec mâinile pe pereţi, să ating plapuma, perna unde se odihnea capul meu nebun, mobilele, poate pe comodă mai este încă vaza de flori de care-şi amintea, dacă bătrână n-a aruncat-o pe jos, de furie că nu poate s-o mănânce. Spuse, Atunci, dacă îmi daţi voie, profit de ofertă, sunteţi foarte amabilă, Intră, intră, dar ştii că mâncare n-o să găseşti acolo, iar cea pe care o am e puţină şi pentru mine, pe lângă asta nu ţi-ar face bine, nu cred că-ţi place carnea crudă, Nu vă faceţi probleme, avem de mâncare, Ah, aveţi de mâncare, în cazul ăsta, ca plată pentru favoarea pe care ţi-o fac, lasă-mi şi mie, O să vă lăsăm, n-aveţi grijă, spuse soţia medicului. Trecuseră de coridor, putoarea devenise insuportabilă, în bucătărie, abia atinsă de lumina slabă de afară, erau piei de iepure pe jos, pene de găină, oase, iar pe masă, într-o farfurie plină de sânge uscat, bucăţi de carne de nerecunoscut, ca şi cum ar fi fost mestecate de multe ori, Dar iepurii, găinile, ce mănâncă, întrebă soţia medicului, Verze, ierburi, resturi, spuse bătrâna, Resturi, ce fel de resturi, Orice fel, chiar şi de carne, Găinile şi iepurii mănâncă şi carne, Iepurii încă nu, dar găinile înnebunesc de plăcere, animalele sunt ca oamenii, se obişnuiesc până la urmă cu orice. Bătrâna se mişca sigură pe ea, fără să se poticnească, dădu la

  0 parte un scaun din drum ca şi cum 1-ar fi văzut, apoi arătă uşa care dădea spre scara de incendiu, Pe acolo, aveţi grijă, să nu alunecaţi, balustrada nu e prea sigură, Şi uşa, întrebă fata cu ochelari negri, Uşa trebuie doar împinsă, cheia e la mine, e pe aici pe undeva, E a mea, vru să spună tânăra, dar, în aceeaşi clipă, se gândi că nu i-ar fi de nici un folos în cazul că părinţii ei sau altcineva în numele lor le-au luat pe celelalte, de la uşa din faţă, nu putea să-i ceară vecinei s-o lase să treacă de câte ori voia să intre şi să iasă. Simţi o uşoară strângere de inimă, oare pentru că intra în propria-i casă, oare pentru că părinţii nu sunt acolo, oare pentru că.

  Bucătăria era curată şi ordonată, praful de pe mobile nu era excesiv, alt avantaj al vremii ploioase, pe lângă faptul că ajutase să crească verzele şi ierburile, de fapt, curţile, văzute de sus,

  1 se păruseră soţiei medicului nişte jungle în miniatură. Or fi liberi iepurii, se întrebă, sigur că nu, probabil continuă să trăiască în cuşcă, aşteptând mâna oarbă care le va aduce frunzele de varză şi care, după aceea, îi înşfacă de urechi şi îi scoate de acolo în timp ce ei dau din picioare, în timp ce cu mâna cealaltă oarba pregăteşte lovitura care le va disloca vertebrele de lângă craniu. Memoria fetei cu ochelari negri o condusese prin interiorul casei, ca şi bătrâna de la etajul de dedesubt nu se împiedică, nici nu avu ezitări, patul părinţilor era desfăcut, trebuie să fi venit după ei dimineaţa, se aşeză pe el plângând, soţia medicului se aşeză lângă ea, îi spuse, Nu plânge, ce alte cuvinte se pot spune, ce sens au lacrimile când lumea şi-a pierdut tot sensul. In camera