scutec de pînză, îmi spune să-mi şterg faţa. Scutecul vine de la spălat. Miroase bine. Îl pun pe faţă ca pe-un pansament – el îşi răşchirează degetele peste faţă – acum e rîndul ei. Am lăsat-o singură prea multă vreme. Lucruri bune, lucruri bune de-ale ei. Cum se unge cu cremă de mîini şi toată casa se umple de miros, şi degetele ei lungi, şi cum îşi atinge obrazul cînd se gîndeşte la ceva sau cînd citeşte. Şi cum ţine ea întotdeauna mîinile una-ntr-alta ca să nu i se vadă cusăturile pe care i le-au făcut. Chiar şi de mine se fereşte, niciodată n-am reuşit să număr dacă are şase cicatrici sau şapte. O dată-mi ies şase şi o dată-mi ies şapte. Acum e rîndul lui. Nu, e iarăşi rîndul ei. E mai urgent. În fiecare clipă ea-mi dispare din nou. N-are, toată fiinţa ei, pic de culoare. E complet albă acum, ca şi cum n-ar avea în trup nici un strop de sînge. De parcă s-ar da de-acum bătută, poate că-şi pierde speranţa în mine pentru că nu mă gîndesc la ea mai intens. De ce nu mă gîndesc mai intens? De ce mi-e greu să-mi aduc în faţa ochilor imagini de-ale ei? Vreau, sigur că vreau, vino…

Se opreşte, îşi ţine capul drept şi are o privire chinuită. O umbră întunecată îi urcă încet pe faţă din adîncuri, cască gura, ia aer, şi se scufundă din nou înapoi de unde a venit. Chiar în clipa asta se coace în mine gîndul, dorinţa ca el să citească ceea ce am de gînd să scriu despre seara asta. Să apuce să citească. Să-l însoţească şi acolo. Ca pe o cale oarecare, pe care n-o înţeleg, şi nici măcar nu cred în ea, lucrul ăsta pe care o să-l scriu să aibă o existenţă oarecare şi acolo.

— Dar ce chestii penibile, mormăie el, ce chestii erau cu ea întotdeauna, şi ţipete noaptea şi plînsete lîngă fereastră de se trezea toată mahalaua. Despre asta nu v-am povestit nimic, dar şi asta trebuie pus la socoteală, şi asta trebuie cîntărit înainte de a da aici vreun verdict oarecare, şi asta e ceva ce-am început să-nţeleg la o vîrstă destul de fragedă, că cel mai bine mi-e cu ea în casă, atunci cînd e închisă cu mine înăuntru, şi sîntem numai eu şi cu ea şi vorbele noastre şi spectacolele noastre, şi cărţile pe care mi le traducea din poloneză şi mi le povestea, Kafka pentru copii mi-a servit, şi Odiseu şi Raskolnikov, rîde surd, înainte să adorm îmi povestea despre Hans Castorp şi Michael Kohlhaas şi despre Alioşa, toate comorile, le adapta pentru vîrsta mea, sau nu le adapta, era atît de neadaptată, dar cel mai greu era cînd ieşea, în clipa în care se apropia numai de uşă sau de fereastră, imediat intram în stare de alarmă, aveam adevărate palpitaţii, şi o tensiune nefirească aici, în burtă…

Îşi pune mîna pe pîntece. E un dor nesfîrşit în gestul ăsta mărunt.

— Ce să vă spun, îmi plesnea capul de ei, de amîndoi împreună, şi ea, pentru că în sfîrşit se trezise deodată în mine, ca şi cum ar fi înţeles că timpul e pe sfîrşite şi eu îndată o s-ajung şi asta e ultima ei şansă să influenţeze lucrurile, aşa că repede, repede a-nceput să-mi ţipe, să mă implore, să-mi amintească tot felul de lucruri, nu mai ţin minte ce anume, şi atunci el mi-a amintit şi mai multe lucruri, la orice lucru pe care-l spusese ea el venea cu două lucruri, şi ea mă trage-ncoace, şi el mă trage-ncolo, şi din clipă-n clipă, cu cît ne apropiam mai mult de Ierusalim, ei deveneau tot mai nebuni.

— Să-nchid, să-nchid, mormăie el febril, toate găurile din trup să mi le-nchid. Dacă-nchid ochii, ei îmi intră prin urechi, dacă-nchid gura, ei îmi intră pe nas, se-nghesuie, ţipă, mă scot din minţi, au ajuns ca nişte copii mici, ţipă la mine, plîng, eu, eu, pe mine.

Aproape că nu se poate înţelege ce spune. Mă ridic de la locul meu şi mă mut la o masă mai aproape de scenă. E ciudat să-l vezi atît de-aproape. Pentru o clipă, cînd îşi ridică faţa spre proiectorul de deasupra lui, lumina îţi joacă o festă. Un copil de cinzeci şi şapte de ani se oglindeşte dintr-un bătrîn de paisprezece ani.

— Şi deodată, vă jur, asta nu-i imaginaţie, aud pruncul vorbindu-mi lîngă ureche. Dar nu gîngureşte ca un prunc, ci vorbeşte ca unul de vîrsta mea sau chiar mai în vîrstă decît mine, şi-mi spune aşa, foarte cumpănit: „Tu trebuie într-adevăr să hotărăşti acum, băiete, pentru că imediat ajungem“. Şi eu mă gîndesc, nu-i cu putinţă să fi auzit una ca asta, şi Doamne fereşte ca şoferul şi soră-sa să fi auzit, nu-i voie nici măcar să te gîndeşti la un asemenea lucru, Dumnezeu te poate ucide pentru un asemenea lucru. Şi-ncep să ţip, poate îl faceţi să tacă! Făceţi-l odată să tacă! Şi s-a făcut linişte, şi şoferul şi soră-sa tac de parcă s-ar teme de mine sau altceva de genul ăsta, şi-atunci pruncul dă un ţipăt, dar de prunc obişnuit.

Mai trage o sorbitură din termos şi-l întoarce cu susul în jos. Cîteva picături se scurg pe podea. Îi face semn şefului sălii, şi acela, cu o faţă acră, se apropie de marginea scenei şi-i toarnă dintr-o sticlă de GatoNegro. Îi dă ghes să mai toarne. Mica societate care şedea lîngă bar, cei din Petah-Tikva, vechii lui admiratori, se folosesc de momentul în care ochii lui sînt aţintiţi asupra băuturii care curge în pahar şi o şterg în grabă. Mi se pare că nici măcar n-a băgat de seamă. Un tînăr negricios în maiou