prea neîncăpător pentru uniformele și caschetele albastre pe care le purtau, pentru mirosul îmbibat de țigară și transpirație care intră odată cu ei, pentru mușchii umflați care se vedeau pe sub haine.

— Ce se întâmplă? Cine sunteți? întrebă tușica Ifeoma.

— Am venit să vă percheziționăm casa. Căutăm documente concepute pentru a sabota pacea din universitate. Avem informații că ați colaborat cu grupările radicale de studenți care au orchestrat revoltele.

Vocea suna mecanic, ca vocea cuiva care recită ceva scris. Bărbatul care vorbea avea însemne tribale pe tot obrazul; nu părea să mai aibă nicio zonă de piele fără linii vopsite. Ceilalți trei bărbați intrară brusc în apartament în timp ce vorbea. Unul deschise sertarele de la bufet, lăsându-le pe toate deschise. Doi merseră în dormitoare.

— Cine v-a trimis aici? întrebă tușica Ifeoma.

— Suntem de la o unitate specială de securitate din Port Harcourt.

— Aveți să-mi arătați vreun document? Nu puteți intra așa, pur și simplu, la mine în casă.

— Uită-te la această yeye, femeie, hăi! Am spus că suntem de la o unitate specială de securitate. Însemnele tribale se arcuiră și mai puternic când se încruntă și o împinse într-o parte pe tușica Ifeoma.

— Cum să veniți și intrați așa? Unde mai văz’t aș’ ceva? spuse Obiora ridicându-se, iar frica din ochii nu-i fusese complet mascată de accentele masculine neobrăzate din engleza stricată în care vorbise.

— Obiora, nodu ani, spuse tușica Ifeoma cu calm, și Obiora se așeză repede la loc. Părea ușurat că i se ceruse să stea locului. Tușica Ifeoma ne spuse să rămânem unde suntem, să tăcem din gură și apoi îi urmă pe bărbați în camere. Nu s-au uitat în sertarele pe care le deschideau, doar au aruncat hainele și orice mai găseau în ele, pe jos. Au întors pe dos toate cutiile și valizele din camera tușicăi Ifeoma, dar n-au cotrobăit în ele ca să vadă ce conțin. Au împrăștiat tot, dar n-au percheziționat. Când au plecat, bărbatul cu desenele tribale pe față îi spuse tușicăi Ifeoma, arătându-i un deget cioturos cu o unghie încovoiată:

— Ai grijă, ai mare grijă!

Am stat nemișcați până când n-am mai auzit mașina.

— Trebuie să mergem la poliție, spuse Obiora.

Tușica Ifeoma zâmbi; mișcarea buzelor nu-i lumină fața.

— De acolo au venit. Toți lucrează mână în mână.

— De ce te acuză că ai încurajat revolta, tușico? întrebă Jaja.

— E o tâmpenie. Vor să mă sperie. De când au nevoie studenții ca o persoană să le spună când să se revolte?

— Nu-mi vine să cred că tocmai au intrat cu forța la noi în casă și au întors totul cu fundul în sus, spuse Amaka. Nu-mi vine să cred!

— Slavă Domnului că Chima doarme, spuse tușica Ifeoma.

— Ar trebui să plecăm, spuse Obiora. Mamă, ar trebui să plecăm. Ai mai vorbit de data trecută cu tușica Phillipa?

Tușica Ifeoma dădu din cap că nu. Așeza la loc cărțile și șervetele de masă din sertarele de la bufet. Jaja merse s-o ajute.

— Ce vrei să spui, să plecăm? De ce trebuie să fugim din propria noastră țară? De ce nu putem face ceva? întrebă Amaka.

— Să facem ce? Obiora avea o expresie de batjocură.

— Deci trebuie să fugim? Asta e răspunsul, să fugim? întrebă Amaka cu o voce stridentă.

— Nu înseamnă să fugim. Înseamnă să fim realiști. Până când ajungem la universitate, profesorii buni se satură de atâtea absurdități și pleacă în străinătate.

— Tăceți din gură, amândoi, și haideți să facem ordine aici, se răsti tușica Ifeoma. Era prima dată când nu se uita cu mândrie și plăcere la discuțiile dintre verii mei.

•

O râmă se târa în cada de la baie, lângă scurgere, când m-am dus să fac baie dimineața. Trupul ei maro-purpuriu contrasta cu albul căzii. Țevile erau vechi, îmi spusese Amaka, și în fiecare sezon ploios râmele își găseau drum până în cadă. Tușica Ifeoma scrisese departamentului de lucrări despre țevi, dar, bineînțeles, dura secole până când cineva se ocupa de această problemă. Obiora spuse că îi place să studieze râmele; descoperise că mureau dacă turnai sare peste ele. Dacă le tăiai în două, fiecare parte creștea pur și simplu la loc, formând o nouă râmă.

Înainte să mă sui în cadă, am luat vietatea ca de sârmă pe o crenguță ruptă dintr-o mătură și am aruncat-o în toaletă. Nu puteam să trag apa, că nu era nimic de tras apa, ar fi fost doar risipă de apă. Băieții vor trebui să facă pipi uitându-se la râma plutind în vasul de toaletă.

Când mi-am terminat baia, tușica Ifeoma îmi puse un pahar cu lapte. Îmi feliase și okpa, și feliile roșii de ardei erau separate de feliile galbene.

— Cum te simți, nne? mă întrebă.

— Sunt bine, tușico. Nici măcar nu-mi aminteam că la un moment dat sperasem să nu mai deschid ochii niciodată, nu-mi aminteam nici focul ce îmi sălășluise odată în trup. Am ridicat paharul și m-am uitat la laptele de o culoare curioasă, bej și consistență granuloasă.

— Lapte de soia de casă, spuse tușica Ifeoma. Foarte hrănitor. Îl vinde unul dintre lectorii noștri specializați în agricultură.

— Are gust de apă de cretă, spuse Amaka.

— De unde știi, ai băut vreodată apă de cretă? întrebă tușica. Râse, dar i-am văzut liniile, fine ca niște piciorușe de păianjen, în jurul gurii, și privirea pierdută.

— Pur și simplu, nu-mi mai permit lapte, adăugă obosită. Ar trebui să vedeți cum urcă prețurile la lapte praf în fiecare zi, de parcă cineva le fugărește.

Sună soneria. Stomacul mi se strânse când am auzit, deși știam că părintele Amadi de obicei bătea încet la