Era o studentă de-a tușicăi Ifeoma, într-o pereche de blugi strâmți. Avea pielea deschisă pe față, dar culoarea era de la cremele de albire – avea mâinile de culoarea neagră ca Bournvita fără lapte. Ducea în mână un pui gri uriaș. E un simbol prin care anunța oficial că se mărită, spuse ea. Când logodnicul ei aflase de noua închidere a universității, îi spusese că nu o mai poate aștepta până când absolvă facultatea, din moment ce nu știa nimeni când se redeschide universitatea. Nunta avea să fie luna viitoare. Nu-i spunea pe nume, îl numea „dim”, „soțul meu”, pe tonul plin de mândrie al cuiva care câștigase un premiu, și-și scutura părul împletit, vopsit roșcat-auriu.

— Nu știu dacă mă întorc la facultate când se redeschide. Vreau să fac mai întâi un copil. Nu vreau ca dim să creadă că s-a căsătorit cu mine ca să aibă o casă goală, spuse ea, cu un râs strident, de fetiță. Înainte să plece, și-a scris adresa tușicăi Ifeoma, ca să-i trimită invitația la nuntă.

Tușica Ifeoma rămase în picioare, uitându-se la ușă.

— N-a fost niciodată extrem de strălucită, așa că n-ar trebui să mă întristez, spuse ea pe gânduri, și Amaka râse și spuse:

— Mamă!

Puiul cârâia. Stătea pe o parte, pentru că avea picioarele legate.

— Obiora, te rog taie puiul ăsta și pune-l în congelator înainte să slăbească, din moment ce n-are deloc ce mânca pe-aici, spuse tușica Ifeoma.

— Au oprit curentul electric prea des în ultima săptămână. Eu zic să mâncăm tot puiul astăzi, spuse Obiora.

— Ce-ar fi să mâncăm jumătate și să punem cealaltă jumătate în congelator și să ne rugăm ca NEPA să ne dea curent ca să nu se strice, spuse Amaka.

— De acord, spuse tușica Ifeoma.

— Îl tai eu, spuse Jaja, și ne-am întors cu toții să ne holbăm la el.

— Nna m, n-ai mai tăiat niciodată pui până acum, așa-i? întrebă tușica Ifeoma.

— Nu, dar pot să-l tai.

— Fie, spuse tușica Ifeoma, și m-am întors să mă uit la ea, uimită de ușurința cu care spusese asta. Era cu mintea în altă parte, pentru că se gândea la studenta ei? Oare credea serios că Jaja era în stare să taie puiul?

L-am urmat pe Jaja afară în curte, l-am privit prinzând aripile păsării sub picior. Lăsă capul păsării pe spate. Cuțitul luci la întâlnirea cu razele soarelui, scoțând scânteieri. Puiul nu mai cârâia; poate că se hotărâse să accepte inevitabilul. Nu m-am uitat când Jaja i-a retezat capul plin de pene, dar am privit puiul dansând pe ritmurile frenetice ale morții. Dădea din aripile gri prin praful roșiatic zbătându-se de colo-colo. În cele din urmă, căzu într-un nor de pene mânjite. Jaja îl ridică și-l azvârli în ligheanul cu apă fiartă pe care-l adusese Amaka. Avea Jaja o precizie și o hotărâre în gesturi, rece, clinică. S-a apucat să smulgă repede penele și n-a spus nimic până când puiul ajunse o formă subțire, acoperită de piele alb-gălbuie. Nu-mi dădusem seama niciodată cât de lung e gâtul unui pui înainte să fie retezat.

— Dacă tușica Ifeoma pleacă, atunci vreau să plec și eu cu ei, spuse el.

N-am spus nimic. Aveam atâtea lucruri de spus și erau tot atâtea pe care nu voiam să le spun. Doi vulturi plutiră deasupra și apoi aterizară în curte, suficient de aproape că aș fi putut să îi prind, dacă săream repede. Gâturile pleșuve le străluceau în lumina soarelui de dimineață.

— Vedeți cum vin acum vulturii? întrebă Obiora. El și Amaka ieșiseră lângă ușă. Devin din ce în ce mai flămânzi. Nimeni nu mai taie pui zilele astea, așa că nu prea mai au de unde mânca măruntaie. Luă o piatră de jos și o aruncă înspre vulturi. Zburară și se cocoțară pe crengile mangotierului, nu prea departe.

— Papa-Nnukwu obișnuia să spună că vulturii și-au pierdut prestigiul, spuse Amaka. Pe vremuri, oamenii îi plăceau, pentru că atunci când coborau pe pământ să mănânce măruntaiele animalelor sacrificate însemna că zeii sunt mulțumiți.

— În zilele noastre, ar trebui să aibă bunul-simț să aștepte să terminăm de tăiat puiul, înainte să coboare, spuse Obiora.

Părintele Amadi veni după ce Jaja tăiase puiul, iar Amaka pusese jumătate într-o pungă de plastic, la congelator. Tușica Ifeoma zâmbi când părintele Amadi îi spuse că are de gând să mă ducă să-mi fac părul.

— Faci treaba în locul meu, părinte, mulțumesc, spuse ea. Salut-o pe Mama Joe. Spune-i că vin și eu în curând să-mi împletesc părul de Paști.

•

În baraca Mamei Joe din piața Ogige abia încăpeau scaunul mai înalt pe care stătea ea și cel mic din fața ei. M-am așezat pe scaunul cel mic. Părintele Amadi rămase afară, lângă cărucioarele și porcii, și oamenii, și puii care treceau prin față, pentru că nu încăpea înăuntru cu umerii lui lați. Mama Joe purta o pălărie de lână, cu toate că sudoarea îi făcuse pete gălbui pe sub mânecile bluzei. În barăcile alăturate lucrau femei și copii, răsucind păr, țesând păr, împletind păr cu fire de ață. Pe scaunele strâmbe din fața barăcilor erau așezate tăblii de lemn pe care scria, cu litere de tipar, MAMA CHINEDU COAFOR SPECIAL sau MAMA BOMBOY PĂR INTERNAȚIONAL. Femeile și copiii strigau la fiecare femeie care trecea pe acolo. „Haide să-ți împletim părul!” „Haide să te facem frumoasă!” „Îl voi împleti bine pentru tine!” De cele mai multe ori, femeile se scuturau de mâinile care trăgeau de ele și mergeau mai departe.

Mama Joe mă primi de parcă îmi împletea părul de când mă știu. Dacă eram nepoata tușicăi Ifeoma, atunci eram deosebită. Voia să știe ce face tu