— N-am văzut-o pe femeia asta de treabă de aproape o lună. Aș fi în fundul gol dacă n-ar fi tușica ta, să-mi dea mie hainele ei vechi. Știu că nici ea nu are cine știe ce. Se străduiește așa de tare să-i crească așa cum se cade pe copiii ăia. Kpau! Femeie tare! spuse Mama Joe. Dialectul ei igbo suna straniu, sărea peste cuvinte; era greu de înțeles. Îi spuse părintelui Amadi că e gata într-o oră. Cumpără o sticlă de coca-cola și o așeză la piciorul scaunului meu înainte să plece.

— E fratele tău?

— Nu. E preot. Am vrut să adaug că e omul a cărui voce îmi dictează visurile.

— Ai spus că e părinte?

— Da.

— Un părinte catolic adevărat?

— Da. Mă întrebam dacă există și preoți catolici neadevărați.

— Toată bărbăția asta irosită, spuse ea, pieptănându-mi părul gros cu blândețe. Puse pieptenele jos și descâlci capetele cu degetele. Mă simțeam ciudat, pentru că întotdeauna mama îmi împletise părul.

— Vezi cum se uită la tine? Asta înseamnă ceva, îți spun eu.

— Aa, am spus, pentru că nu știam ce se aștepta Mama Joe să spun. Dar deja striga ceva către Mama Bomboy de pe partea cealaltă a aleii. În timp ce-mi împletea părul, pălăvrăgea întruna cu Mama Bomboy și cu Mama Caro, a cărei voce o auzeam, dar pe care n-o vedeam, pentru că era la câteva barăci distanță. Coșul acoperit de la intrarea în baraca Mamei Joe se mișcă. O cochilie maronie și spiralată se târî de dedesubt. Aproape c-am sărit în sus – nu știam că acel coș era plin de melci vii pe care Mama Joe îi avea de vânzare. Se ridică, recuperă melcul și-l puse la loc.

— Doamne apără și păzește! murmură ea. Ajunsese la ultima codiță când o femeie veni la baraca ei și vru să vadă melcii. Mama Joe dădu la o parte coșul de deasupra.

— Sunt mari, spuse ea. Copiii surorii mele i-au adunat astăzi în zori de lângă lacul Adada.

Femeia ridică încet coșul și-l scutură, căutând cochilii mai mici ascunse pe sub cele mari. Într-un final, spuse că oricum nu sunt chiar așa de mari și plecă.

Mama Joe strigă după femeie:

— Cine n-are poftă de mâncare nu trebuie să le-o strice și altora! Nu vei găsi melci așa de mari nicăieri în toată piața!

Apucă un melc întreprinzător care se târa din coșul deschis. Îl aruncă înapoi și murmură „Doamne apără și păzește”. Eram curioasă dacă era același melc cel care se târa afară și care era apoi aruncat la loc și apoi iar se târa afară. Perseverent. Aș fi vrut să cumpăr tot coșul ca să eliberez melcul ăla.

Mama Joe îmi termină părul înainte să se întoarcă părintele Amadi. Îmi dădu o oglindă roșie, crăpată neted în două, așa că îmi vedeam noua coafură pe bucăți.

— Mulțumesc. E frumos, am spus.

Se întinse să îndrepte o codiță care nu avea nevoie să fie îndreptată.

— Un bărbat nu aduce o fată tânără să-și facă părul decât dacă o iubește pe fata aia, ascultă-mă pe mine. Nu se întâmplă, spuse ea.

Am aprobat din cap, pentru că, din nou, nu știam ce-aș putea spune.

— Nu se întâmplă, repetă Mama Joe, de parcă aș fi contrazis-o.

Un gândac ieși din spatele scaunului ei și îl strivi cu piciorul gol.

— Doamne apără și păzește!

Scuipă în palmă, își frecă mâinile, trase coșul mai aproape și se apucă să așeze melcii. Mă întrebam dacă își scuipase în mână înainte să înceapă să-mi aranjeze părul. O femeie cu un șal albastru înfășurat pe corp și cu o geantă vârâtă la subsuoară cumpără tot coșul de melci chiar înainte să vină părintele Amadi să mă ia. Mama Joe îi spuse „nwanyi oma”, chiar dacă nu era frumoasă deloc și mi-am imaginat melcii prăjiți crocant plutind în oala de supă a femeii.

— Mulțumesc, i-am spus părintelui Amadi în timp ce mergeam la mașină. O plătise pe Mama Joe atât de bine încât protestase, fără convingere, și spusese că n-ar trebui să ia atâția bani pentru că-i împletise părul nepoatei mătușii Ifeoma.

Părintele Amadi îmi respinse mulțumirile în felul lui blând, de parcă și-ar fi făcut doar datoria.

— O maka, îți pune fața în valoare, îmi spuse, privindu-mă. Știi, încă tot nu avem pe nimeni să joace rolul Fecioarei Maria în piesă. Ar trebui să încerci. Când eram la seminar, întotdeauna rolul Fecioarei era jucat de cea mai frumoasă fată de la școala mănăstirii.

Am tras adânc aer în piept și m-am rugat să nu mă bâlbâi.

— Nu știu să joc teatru. N-am jucat niciodată.

— Poți încerca, spuse el. Răsuci cheia în contact, și mașina porni scuturându-se și scârțâind. Înainte să iasă pe strada aglomerată de la piață, se uită la mine și spuse: Poți să faci orice vrei, Kambili.

În timp ce conducea, am cântat împreună refrene de melodii igbo. Mi-am înălțat vocea, până când deveni limpede și melodioasă ca a lui.

•

Semnul verde de la biserică era iluminat cu lumini albe. Cuvintele „CAPELA CATOLICĂ ST. PETRU, UNIVERSITATEA NIGERIA” păreau a clipi atunci când Amaka și cu mine am pășit în biserica impregnată cu mireasmă de tămâie. M-am așezat lângă ea în prima strană, cu coapsele lipite una de alta. Veniserăm singure; tușica Ifeoma fusese la slujba de dimineață împreună cu ceilalți.

Capela St. Petru nu avea candelele uriașe sau altarul de marmură sculptată de la St. Agnes. Femeile nu-și puneau baticurile pe cap cum se cuvine, ca să-și acopere cât mai mult părul. Unele își puneau doar un voal negru transparent pe cap; altele purtau pantaloni sau