chiar și blugi. Papa ar fi fost scandalizat. Părul unei femei trebuie să fie acoperit în casa Domnului și o femeie nu trebuie să poarte haine de bărbat, mai cu seamă în casa Domnului, ar fi spus el.

Mi-am imaginat crucifixul simplu de lemn legănându-se înainte și înapoi în timp ce părintele Amadi înălță ostia pentru consacrare. Avea ochii închiși și știam că nu se mai află în spatele altarului drapat în pânză albă de bumbac, că era în alt loc, pe care numai el și Dumnezeu îl știu. Îmi dădu împărtășania și când îmi atinse în treacăt limba cu degetul am vrut să mă arunc la picioarele lui. Dar cântecul răsunător al corului mă susținu și mă întări să mă întorc la locul meu.

După ce rostirăm Rugăciunea Mântuitorului, părintele Amadi nu spuse „Oferiți-vă unul altuia semnul păcii”. În loc de asta, începu să cânte un cântec igbo.

— Ekene nke udo – ezigbo nwanne m nye m aka gi. „Salutul păcii – dragă frate, dragă soră, dă-mi mâna”.

Oamenii se luară de mâini și se îmbrățișară. Amaka mă îmbrățișă, apoi se întoarse să strângă în brațe familia care stătea în spate. Părintele Amadi îmi zâmbi de la altar, iar buzele i se mișcară. Încă mă mai gândeam la asta, întrebându-mă ce spusese, în timp ce ne conduse acasă pe mine și pe Amaka, după slujbă.

Îi aminti verișoarei mele că nu primise de la ea numele de confirmare. Avea nevoie de asta, ca să facă o listă cu toate numele și s-o dea capelanului să se uite peste ea, până a doua zi, sâmbătă. Amaka spuse că n-o interesează să-și aleagă un nume englezesc, iar părintele Amadi râse și se oferi s-o ajute să-și aleagă un nume dacă vrea. M-am uitat pe geam în timp ce mergeam cu mașina. Nu era curent electric, așa că întreg campusul arăta de parcă era acoperit de o pătură albastră gigantică. Străzile pe lângă care treceam erau ca niște tunele întunecate de gardurile-vii de pe fiecare parte. Lumini galben-aurii de la lămpile pe gaz licăreau în ferestre și pe verandele caselor, ca sute de ochi de pisici sălbatice.

Tușica Ifeoma stătea pe un scaun în verandă, față în față, cu o prietenă de-a ei. Obiora stătea pe preș, așezat între două lămpi pe gaz. Ambele erau date încet, răspândind umbre pe toată veranda. Amaka și cu mine am salutat-o pe prietena mătușii Ifeoma care purta o rochie boubou colorată și avea părul tuns scurt, natural. Zâmbi și spuse Kedu?

— Mamă, părintele Amadi îți transmite salutări. N-a putut să rămână, îi vin oameni în vizită la casa parohială. Făcu un gest să ia lampa pe gaz.

— Păstrează lampa. Jaja și Chima au aprins o lumânare înăuntru, închide ușa să nu intre insectele după tine, spuse tușica Ifeoma.

Mi-am dat eșarfa jos și m-am așezat lângă tușica Ifeoma, privind insectele îngrămădindu-se în jurul lămpii. Erau o mulțime de gândaci minusculi, cu ceva ieșit în afară pe spate, de parcă uitaseră să-și închidă aripile de tot. Nu erau la fel de activi ca musculițele galbene, care câteodată zburau de lângă lampă, prea aproape de ochii mei. Tușica Ifeoma povestea cum veniseră agenții de securitate la ea acasă. Lumina obscură îi estompa trăsăturile. Făcea pauze dese, ca să adauge suspans povestirii, și chiar dacă prietena ei îi tot spunea Gini mezia? – „Și, după aceea ce s-a întâmplat?” – tușica Ifeoma spunea Chelu nu – „ai răbdare” – și nu se grăbea.

Prietena ei tăcu multă vreme după ce tușica Ifeoma își termină povestea. Atunci, greierii părură să preia conversația; muzica lor gălăgioasă părea foarte aproape, deși puteau la fel de bine să se audă de la mare depărtare.

— Ai auzit ce s-a întâmplat cu fiul profesorului Okafor? întrebă într-un târziu prietena tușicăi Ifeoma. Vorbea mai mult în igbo decât în engleză, dar toate cuvintele englezești îi ieșeau cu un puternic accent britanic, nu ca al lui Papa, care îi ieșea numai când vorbea cu albi și câteodată sărea câteva cuvinte, astfel încât jumătate de frază suna nigeriană și cealaltă jumătate englezește.

— Care Okafor? întrebă tușica Ifeoma.

— Okafor care locuiește pe Bulevardul Fulton. Fiul lui, Chidifu.

— Cel care e prieten cu Obiora?

— Da, acela. A furat subiectele de examen ale tatălui său și le-a vândut studenților lui.

— Ekwuzina! Băiatul acela mic?

— Da. Acum că s-a închis universitatea, studenții au venit acasă la ei să-l hărțuiască pe băiat să le dea banii. Firește că i-a cheltuit. Okafor l-a bătut pe fiul său ieri de i-a rupt dintele din față. Totuși, e același Okafor care nu spune cu voce tare ce nu merge bine în universitatea asta, care face orice ca să obțină favoruri de la marii ștabi din Abuja. El e cel care face listele cu lectorii care nu sunt loiali. Am auzit că ne-a trecut și pe noi două pe listă.

— Și eu am auzit același lucru. Mana, ce legătură are asta cu Chidifu?

— Păi, trebuie să tratezi durerile cauzate de cancer sau cancerul în sine? Nu ne permitem să le dăm bani de buzunar copiilor noștri. Nu ne permitem să mâncăm carne. Nu ne permitem pâine. Așa că fiul tău fură, iar asta te ia prin surprindere? Trebuie să încerci să vindeci cancerul, pentru că altfel durerile vor reveni mereu.

— Mba, Chiaku. Nu poți scuza hoția.

— Nu caut scuze. Spun doar că Okafor n-ar trebui să fie surprins și n-ar trebui să-și irosească energia rupând bățul pe spatele bietului copil. Asta se întâmplă când stai deoparte și nu faci nimic împotriva tiraniei.