Tușica Ifeoma oftă din greu și se uită la Obiora, întrebându-se dacă și el s-ar putea transforma în ceva ce i-ar fi greu să recunoască.

— Am vorbit cu Phillipa zilele trecute, spuse ea.

— Da? Cum e? Cum se poartă cu ea tărâmul oyinbo?

— E bine.

— Și viața de cetățean de mâna a doua în America?

— Chiaku, sarcasmul tău e nelalocul lui.

— Dar așa e. În toți anii mei la Cambridge am fost o maimuță care-și dezvoltase capacitatea de gândire.

— Acum nu mai e chiar așa.

— Asta spun ei! În fiecare zi, doctorii noștri merg acolo și sfârșesc prin a spăla vase pentru oyinbo, pentru că oyinbo nu cred că noi studiem medicina cum trebuie. Avocații noștri merg acolo și conduc taxiuri, pentru că oyinbo nu au încredere în pregătirea lor în drept.

Tușica Ifeoma interveni repede, întrerupându-și prietena.

— I-am trimis Phillipei CV-ul meu.

Prietena ei își așeză capetele rochiei boubou una peste alta și le împinse între picioarele întinse. Privi afară, în noaptea întunecată, cu ochii micșorați, fie pentru să se gândea, fie într-o încercare de a vedea cât de departe sunt greierii.

— Deci, și tu, Ifeoma, spuse într-un final.

— Nu e vorba despre mine, Chiaku. Tușica Ifeoma făcu o pauză. Ce profesori vor avea Amaka și Obiora la universitate?

— Cei educați pleacă, cei care ar putea îndrepta nedreptățile, îi lasă pe cei slabi în urmă. Tiranii continuă să conducă întrucât cei slabi nu se pot opune. Cine va rupe lanțul?

— Astea sunt numai tâmpenii cu care să prostești masele, tușico Chiaku, spuse Obiora.

Vedeam tensiunea coborând de sus și învăluindu-ne pe toți. Plânsetul unui copil de sus tulbură liniștea.

— Du-te în camera mea și așteaptă-mă acolo, Obiora, spuse tușica Ifeoma.

Obiora se ridică și se duse. Avea un aer grav, de parcă tocmai își dăduse seama ce făcuse. Tușica Ifeoma își ceru iertare de la prietena ei. Dar după asta, n-a mai fost la fel. Insulta unui copil – unul de paisprezece ani – atârna între ele și le îngreuna limbile, iar discursul devenise trudnic. Prietena ei plecă la scurt timp, și Tușica Ifeoma se repezi înăuntru, de aproape răsturnă lampa. Am auzit plesnitul unei palme și apoi vocea ei ridicată.

— Nu te acuz pentru că nu ești de acord cu prietena mea. Dar nu îmi place felul în care ai făcut-o. Eu n-am crescut copii lipsiți de respect în casa asta, ai auzit? Nu ești singurul copil care a lipsit de la ore la școală. Nu tolerez tâmpeniile astea de la tine, clar? I na-anu? Apoi își coborî vocea. Am auzit cum s-a închis ușa de la camera ei.

— Eu am luat întotdeauna bătaie cu bățul la palmă, spuse Amaka, venind lângă mine pe verandă. Și Obiora a luat mereu bătaie la fund. Cred că mama s-a gândit că, dacă mă bate la fund, asta mi-ar putea afecta în vreun fel creșterea și poate nu mi-ar mai crește sânii sau așa ceva. Totuși, am preferat mereu bățul în locul palmelor, pentru că are o mână din oțel, ezi okwum. Amaka râse. După aceea, vorbeam ore întregi despre asta. Uram chestia asta. Trage-mi câteva și lasă-mă în pace. Dar nu, ea stă să-ți explice de ce ai luat bătaie și ce așteaptă în continuare de la tine ca să nu mai iei bătaie. Asta face acum cu Obiora.

M-am uitat în altă parte. Amaka îmi luă mâna într-a ei. Era caldă, ca mâna cuiva care tocmai s-a vindecat de malarie. Nu spuse nimic, dar aveam senzația că ne gândim la același lucru – cât de diferit era în cazul meu și al lui Jaja.

Mi-am dres glasul.

— Se pare că Obiora vrea cu tot dinadinsul să plece din Nigeria.

— E un prost, spuse Amaka. Mă strânse tare de mână înainte să-mi dea drumul.

•

Tușica Ifeoma curăța frigiderul care prinsese miros din cauza perioadelor îndelungate fără curent electric. Șterse băltoaca de zeamă de carne dezghețată de culoarea vinului, care cursese pe jos și apoi scoase pungile de carne și le așeză într-un castron. Bucățelele de carne de vită se făcuseră maro pestriț. Bucățile din puiul pe care îl tăiase Jaja se făcuseră de un galben intens.

— Atâta carne irosită, am spus.

Tușica Ifeoma râse.

— Irosită, kwa? O voi fierbe bine cu condimente și nu se va mai simți că este alterată.

— Mamă, ea vorbește ca o fiică de ștab ce este, spuse Amaka, și am fost recunoscătoare că nu s-a încruntat la mine, și, în loc de asta, copie râsul mamei ei.

Eram pe verandă, alegând orezul de pietricele. Stăteam pe jos, pe rogojini, dincolo de umbră, ca să simțim soarele blând de dimineață, ridicându-se după o noapte ploioasă. Orezul curat și cel neales era pus în două grămăjoare pe tăvile de email din fața fiecăruia, iar pietricele erau puse pe rogojină. Amaka împărțea orezul în porții mai mici ca să poată sufla pleava din ele după aceea.

— Problema cu orezul ăsta ieftin e că prin fierbere devine un fel de budincă, indiferent cât de puțină apă pui în el. Începi să te întrebi dacă ceea ce mănânci e garri sau orez, murmură Amaka, atunci când tușica Ifeoma ieși.

Am zâmbit. Nu mai simțisem niciodată prietenia pe care o simțeam stând lângă ea, ascultând casetele ei cu Fela și Onyeka, la micul radiocasetofon în care pusese baterii. Nu mai simțisem niciodată liniștea confortabilă pe care o împărtășeam în timp ce curățăm orezul cu grijă, pentru că boabele erau sfrijite și uneori arătau ca pietricelele sticloase. Chiar și aerul părea liniștit, deplasându-se u