I-am zis că nu vreau să merg nicăieri singură, că nu rezist fără el, că am mare nevoie de el. L-am implorat să nu mă lase singură. M-a luat în braţe şi m-a rugat să mai rezist puţin, măcar o lună, răstimp în care se va ocupa de toate, îşi va părăsi slujba, va vinde casa, va căuta o grădiniţă fetiţei, îşi va găsi o slujbă nouă. Mi-a spus că, dacă toate mergeau bine, avea şansa să preia un post în Australia, dar îmi cerea să mai aştept o lună. „Totul va fi în ordine”, îmi promitea el. N-am mai avut ce să zic. Dacă încercam să mai spun ceva, nu făceam decât să mă izolez şi mai mult.

  Reiko oftă şi îşi ridică ochii spre lampa din tavan.

  — N-am mai rezistat o lună. Într-o bună zi, s-a desprins din nou şurubelul. Pac! De data aceea a fost îngrozitor. Am luat somnifere şi am dat drumul la gaz. M-am trezit la spital şi nu mi-am mai revenit câteva luni. După ce mi-am revenit puţin şi am fost capabilă să gândesc, l-am rugat pe soţul meu să divorţeze, spunându-i că e cel mai bine pentru el şi pentru fiica noastră. Mi-a spus că nici prin cap nu-i trece să divorţeze de mine. „Putem să o luăm de la capăt”, insista el. „Plecăm toţi trei undeva şi începem o viaţă nouă.” „E prea târziu”, i-am spus eu. „Totul s-a sfârşit când m-ai rugat să mai aştept o lună. Dacă îţi doreai într-adevăr să o luăm de la capăt, nu trebuia să-mi fi spus aşa ceva atunci. Indiferent unde mergem, indiferent cât de departe ne mutăm, boala mea recidivează. Eu îţi voi cere acelaşi lucru. Te voi face să suferi şi nu mai vreau.”

  Am divorţat sau, mai bine zis, eu am cerut divorţul, cu toată împotrivirea lui. El s-a recăsătorit acum doi ani. Îmi pare bine că l-am determinat să mă părăsească. Zău că da. Ştiam că voi rămâne aşa tot restul vieţii şi nu voiam să-l mai implic în problemele mele. Nu mai voiam să forţez pe nimeni să trăiască cu groaza permanentă că eu îmi puteam pierde minţile în orice moment.

  Se purtase minunat cu mine, a fost soţul ideal, credincios, puternic, răbdător, o persoană în care puteam avea toată încrederea. A făcut tot ce a depins de el ca să mă însănătoşesc şi eu mi-am dat toată silinţa să mă fac bine, atât de dragul lui, cât şi al fiicei noastre. Şi am crezut că m-am însănătoşit. Din momentul în care m-am măritat, adică timp de şase ani, am fost extrem de fericită. Datorită lui, totul a fost perfect nouăzeci şi nouă la sută, dar a mai rămas acel unu la sută… Pac! Tot ce construisem cu atâta grijă s-a prăbuşit într-o fracţiune de secundă… şi de vină a fost fata aceea.

  Reiko a strâns toate mucurile de ţigări de pe jos şi le-a băgat în cutia de conserve.

  — A fost îngrozitor, continuă ea. Am clădit totul cu grijă, pas cu pas, şi când s-a prăbuşit, s-a dus totul de râpă cât ai zice peşte.

  Reiko s-a ridicat în picioare şi şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor.

  — Hai să mergem acasă. E târziu.

  Cerul era mai întunecat, norii mai denşi, iar luna nu se vedea deloc. Acum îmi mirosea şi mie a ploaie, dar adulmecam în acelaşi timp parfumul proaspăt al strugurilor pe care îi duceam în mână.

  — De aceea nu pot pleca de aici, spuse Reiko. Mi-e teamă să plec şi să mă amestec cu lumea de afară. Mi-e frică să cunosc oameni noi şi să am gânduri noi.

  — Te înţeleg foarte bine, am spus. Dar eu cred că poţi, vreau să zic că ai fi capabilă să te descurci acolo, afară.

  Reiko zâmbi, dar nu mai spuse nimic.

  Naoko stătea pe canapea cu picioarele încrucişate sub ea, cu o carte deschisă şi cu mâna la tâmplă. Lăsa impresia că verifică, cu degetele, fiecare cuvânt în parte şi că vrea să se asigure că tot ce citeşte îi intră în cap. Picăturile de ploaie începură să se audă pe acoperiş. Lumina lămpii o învăluia pe Naoko, plutind în jurul ei asemenea unor particule minuscule de pudră. După lunga discuţie pe care o avusesem cu Reiko, tinereţea lui Naoko m-a frapat pur şi simplu.

  — Scuză-ne că am întârziat, spuse Reiko, mângâind-o pe cap.

  — V-aţi simţit bine? a întrebat Naoko, ridicând ochii.

  — Bineînţeles, spuse Reiko.

  — Ce-aţi făcut… amândoi? m-a întrebat Naoko.

  — Nu pot să-ţi spun.

  Naoko chicoti şi puse cartea deoparte. Apoi, am mâncat toţi trei struguri, pe fundalul picăturilor de ploaie.

  — Când plouă astfel, spuse Naoko, am senzaţia că nu mai suntem decât noi pe lumea asta. Aş vrea să plouă tot aşa şi să rămânem toţi trei împreună, pe vecie.

  — Şi cât staţi voi îmbrăţişaţi, spuse Reiko, eu să vă fac vânt cu un evantai lung sau să vă cânt la chitară, ca o sclavă, nu? Nu-mi convine!

  — A, nu, ţi-l dau şi ţie din când în când, spuse Naoko, râzând.

  — Parcă sună mai bine aşa, zise Reiko. Hai, să plouă şiroaie!

  A plouat cu găleata şi a tunat. După ce am terminat strugurii, Reiko şi-a aprins o ţigară, a scos chitara de sub pat şi a început să cânte, mai întâi Desafinado, Fata din Ipanema, apoi nişte Bacharach şi câteva cântece de-ale lui Lennon şi McCartney. Eu şi Reiko am băut vin, iar după ce s-a terminat, am atacat butelcuţa din rucsacul meu. Atmosfera era intimă, ne-am simţit extraordinar şi am stat de vorbă până târziu. Ajunsesem şi eu să-mi doresc, ca şi Naoko, să nu se mai oprească ploaia.

  — Mai vii să mă vezi? m-a întrebat Naoko, privindu-mă fix.

  —