În pauza asta femeia cu părul argintiu şi ochelari cu ramă subţire îmi întîlneşte privirea. Ne încrucişăm unul cu celălalt pentru un moment lung şi întrucîtva surprinzător.

— Prietene şi prieteni, poate că ştiţi de ce vă spun eu astăzi povestea asta? În general, cum de-am ajuns la asta? Răsuflă greu, faţa îi arde de-o roşeaţă nefirească.

— O să se termine curînd, n-aveţi grijă, i se vede de-acum sfîrşitul… Îşi dă jos ochelarii şi mă priveşte împăienjenit, cu o privire care mie mi se pare că ar vrea să-mi amintească iarăşi rugămintea lui: Lucrul acela care iese nestăpînit dintr-un om – pe acela vreau să mi-l istoriseşti. Dar lucrul acela nu se lasă spus în cuvinte, gîndesc eu, asta e problema cu lucrul acela. Şi el mă întreabă din privire: Şi cu toate astea, tu crezi că toţi îl ştiu? Şi eu dau din cap că da. Şi el: Şi omul însuşi, el ştie care e lucrul acela, lucrul care-i al lui şi numai al lui? Şi eu gîndesc: Da-da, în adîncul inimii ştie.

— Şoferul m-a dus acasă, în Romema, dar cînd m-am dat jos din maşină o vecină a strigat la mine de la fereastră: „Dovală, ce cauţi aici? Du-te repede la Givat Shaul, poate că mai apuci“…

— Am zburat din Romema la Givat Shaul, nu e foarte departe, poate-un sfert de ceas. O cursă nebună, nu tu frîne, nu tu semafoare. Îmi amintesc că era linişte-n maşină, nimeni nu scotea o vorbă. Iar eu…

Tace. Respiră adînc.

— În inima mea, în inima mea cea neagră începusem să-mi fac socotelile. Aşa a fost. Venise timpul să-mi fac socotelile. Socotelile mele meschine şi-mpuţite.

Dispare din nou altundeva, se cufundă din ce în ce mai adînc în sine.

Şi revine şi răbufneşte, şi pe neaşteptate e dur şi arată ca un pumn strîns.

— Sînt un ticălos, ţineţi minte, notează asta, mult stimate domnule judecător, să menţionezi asta cînd ajungi să argumentezi pedeapsa. Să nu mă consideraţi acum simpatic, vesel şi glumeţ, un imperiu de rîsete. Eu, de-atunci şi pînă-n ziua de azi, şi-ntotdeauna, nu sînt decît ticălosul care abia-mplinise paisprezece ani, cu un căcat de suflet, care şade-n maşina aceea şi-şi face calculele lui împuţite, şi astea sînt calculele cele mai idioate şi cele mai strîmbe pe care-un om le poate face-n viaţă. N-o să credeţi ce-am băgat în calculele alea. Lucrurile cele mai meschine şi cele mai împuţite le-am băgat în calculele mele în acele cîteva minute cît am mers de-acasă şi pîn-acolo, la cimitir. Un calcul de băcănie am făcut acolo din el şi din ea şi din toată viaţa mea şi-a lor împreună.

Faţa îi e schimonosită ca şi cum cineva i-ar stoarce-o cu o mînă de fier.

— Şi, ăsta-i adevărul curat, pînă-n clipa aceea nici măcar n-am ştiut ce ticălos sînt, un nemernic de cea mai joasă speţă, n-am cunoscut mocirla dinăuntrul meu, pînă cînd n-am devenit în întregimea mea o lepădătură, de sus şi pînă jos, şi-am învăţat ce-i un om şi cît preţuieşte. În cîteva clipe am priceput tot, am înţeles, am calculat, creierul meu a făcut într-o jumătate de secundă toate socotelile, aici plus şi-acolo minus, şi iar minus, şi iar minus, şi asta-i, pentru toată viaţa de-acum, şi asta nu se ia de pe mine şi n-o să se ia de pe mine niciodată.

Îşi frînge mîinile, îşi îndoaie degetele cu putere. În tăcerea care se lasă mă silesc să încerc să-mi aduc aminte, sau măcar să presupun, unde eram eu în momentul acela, la patru după amiază, exact atunci cînd jeepul armatei se apropia de cimitir. Poate că mă întorceam cu grupa mea de la poligon? Sau făceam instrucţie de front pe terenul de paradă al unităţii? Trebuie neapărat să înţeleg cum de s-a întîmplat că mai devreme în ziua aceea, în orele tîrzii ale dimineţii, cînd l-am văzut întorcîndu-se din cort cu rucsacul pe spate şi mergînd după plutonier către jeep, nu m-am ridicat şi n-am alergat spre el. Ar fi trebuit să alerg la el, să merg împreună cu el pînă la maşină, să întreb ce se întîmplă. Mi-era prieten, nu?

— Şoferul zbura, cu tot trupul pe volan. Era palid ca varul. Oamenii din maşinile pe lîngă care treceam se uitau la mine. Oamenii de pe stradă mă priveau. Am văzut că toţi ştiu exact încotro gonesc şi ce se petrece acum în inima mea. Cum de ştiau? Doar eu însumi încă nu ştiam, şi dacă ştiam, atunci sigur că nu ştiam pînă la capăt, pentru că tot timpul încă mai continuam să-mi fac socotelile, şi în fiecare clipă îmi aminteam de încă ceva şi de încă ceva şi adăugam lucrul acela la lista mea împuţită, la selecţia mea, dreapta, stînga, stînga, stînga…

Rînjeşte ca şi cum şi-ar cere iertare. Frînează cu mîna mişcarea capului.

— Nici în ruptul capului nu înţelegeam cum se făcea că toţi ăia de pe stradă ştiau înaintea mea ce-am hotărît, şi ce căcat de om sînt. Ţin minte un bătrîn care-a scuipat pe trotuar cînd am trecut cu maşina pe lîngă el, şi un tînăr habotnic cu perciuni care pur şi simplu a fugit de mine după ce şoferul a oprit lîngă el să-l întrebe cum se ajunge la Ghivat Shaul, şi o femeie care mergea c-un copil mic şi i-a-ntors capul de la mine. Toate erau semne.

— Şi ţin minte că şoferul, tot drumul pînă la