– Lordul Cerului ne aşteaptă. Ne va conduce către destinul nostru. Vom pleca în Pelerinaj.

Uralele se transformară într-un vuiet clar de adulare. În gaia-câmp parcă cineva aprinsese focuri de artificii alimentate cu droguri euforizante. Explozia de entuziasm ce se rostogolea prin universul neural artificial avea o strălucire extraordinară.

Ethan flutură victorios mâna către credincioşi, le acordă un ultim zâmbet şi intră înapoi în Palatul Orchard.

Aaron aşteptă ca mulţimea să se împrăştie. Atât de mulţi plecau plângând de bucurie, încât nu se putu împiedica să clatine din cap a consternare în faţa minţilor lor simple. Fericirea era aici universală şi obligatorie. Soarele se strecură dincolo de orizont, dezvăluind un oraş în care fiecare fereastră strălucea într-o lumină portocalie caldă – la fel ca în cel adevărat. Cântecele pluteau de-a lungul canalelor, gondolierii dând glas fericirii în felul lor tradiţional. În cele din urmă, chiar şi reporterii se împrăştiară sporovăind între ei. Cei care aveau îndoieli îşi coborau vocea. Afară, în unisferă, prezentatorii de ştiri şi comentatorii politici de pe sute de lumi îşi începeau sumbrele predicţii apocaliptice.

Nimic din toate astea nu-l deranja pe Aaron. Se afla încă în piaţă când boţii civici îşi făcură apariţia în lumina stelelor începând să îndepărteze gunoiul lăsat în urmă de mulţimea agitată. Acum ştia ce avea de făcut în continuare. Certitudinea îl izbise imediat ce îl auzise pe Ethan vorbind. Să-l găsească pe Inigo. De aceea se afla acolo.

Aaron privi mulţumit în jurul pieţei întunecate, dar femeia nu se zărea nicăieri.

– Cine-i veste proastă acum? întrebă el şi se întoarse în oraşul care jubila încă.

Din balconul aflat de-a lungul faţadei Palatului Orchard, Ethan urmărea cu privirea ultimele raze de soare ce acopereau mulţimea cu un strat auriu translucid. Strigătele lor de aprobare aproape religioasă se reflectau în zidurile groase ale palatului, putea chiar simţi vibraţia balustradei de piatră din faţa lui. Nu că ar fi avut vreo îndoială în timpul acestui proces lung şi dificil, dar răspunsul adepţilor era profund liniştitor. Ştia că are dreptate să-şi impună propria viziune pentru a scoate întreaga mişcare din autosuficienţa ei apatică. Acesta era mesajul evoluţiei: mergi înainte sau mori. Aceasta era raţiunea de a fi a Golului.

Ethan îşi închise mintea faţă de gaia-câmp şi părăsi balconul în timp ce soarele se cufunda, în sfârşit, sub linia orizontului. Ceilalţi consilieri îl urmau respectuos, cu mantiile stacojii fluturând agitat în timp ce se grăbeau să ţină pasul.

Secretarul său personal, Clericul-Şef Phelim, aştepta în capul scărilor largi de abanos ce se curbau în jos către cavernoasa Sală Malfit de la parter. Omul purta o robă gri cu albastru ce indica un rang imediat sub cel de Consilier plin, un statut pe care Ethan avea să-l eleveze în următoarele două zile. Gluga îi atârna pe spate, lăsând lumina blândă portocalie să-i facă să sclipească pielea neagră de pe scalpul ras. Aceasta îi dădea un neobişnuit aspect scheletic în rândul membrilor Visului Viu care urmau moda părului lung răspândită în Makkathran. Când i se alătură lui Ethan, era cu aproape un cap mai înalt. Înălţimea şi faţa ce putea rămâne neliniştitor de impasibilă fuseseră de mare ajutor pentru a speria multe persoane. Putea vorbi cu oricine având mintea deschisă către gaia-câmp în timp ce tonul lui emoţional rămânea totuşi de neatins. Încă un lucru cu care comunitatea politicos-pasivă a Visului Viu nu era obişnuită. Pentru cei din ierarhia consiliului, Phelim şi manierismele sale erau un intrus stânjenitor. În particular, Ethan se distra mai degrabă pe seama consternării provocate de adjunctul său care îi era pe deplin loial.

Gigantica Sală Malfit era plină de clerici care începuseră să aplaude imediat ce Ethan ajunse la baza scării. Îşi făcu timp să se încline către ei pe măsură ce traversa pardoseala de un negru pur, zâmbind drept mulţumire şi salutând din cap uneori, în semn de recunoaştere. Imaginea plafonului arcuit de deasupra capului imita cerul Querenciei. Sala Malfit era încremenită într-un permanent răsărit, cu o boltă de un turcoaz limpede şi cu globul ocru al lumii solide Nikran orbitând lent pe lângă margini, suficient de bine mărită pentru a face vizibile lanţurile muntoase şi câţiva nori plutitori. Procesiunea lui Ethan se mută în Sala Liliala în care cerul găzduia o furtună perpetuă cu mantia sa efervescentă de nori strălucitori aureolaţi de fulgere intense mov. Goluri răzleţe permiteau întrezărirea Gemenilor Marte ce aparţineau formaţiunii Brăţara lui Gicon, grupul de planete mici şi anoste cu o atmosferă densă şi roşie ce nu permitea să le fie examinată suprafaţa. Clericii seniori erau adunaţi sub norii rarefiaţi. Ethan rămase mai mult aici, şoptind câteva cuvinte de mulţumire celor pe care îi cunoştea, permiţându-şi să radieze o mândrie calmă în gaia-câmp. În dreptul uşii arcuite dinspre şirul de încăperi în care primarul Makkathranului îşi îndeplinea de obicei atribuţiile, Ethan se întoarse către consilieri.

– Vă mulţumesc încă o dată pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o. Celor care au făcut-o ezitând le promit să-mi dublez eforturile pentru a le câştiga sprijinul şi încrederea în anii care vor veni.

Dacă vreunii dintre ei s-au simţit vexaţi de felul în care au fost concediaţi, şi-au ferit cu grijă gândurile de acest fel de deschidere către gaia-câmp. Doar el şi Phelim au păşit în apartamentul privat. Înăuntru se aflau o serie de camere comunicante mari. Uşile grele de lemn erau la fel de intruzive aici pe cât erau în Makkathran. Oricare ar fi fost specia care concepuse şi construise oraşul original, era clar că nu avea psihologia necesară pentru a se închide ei înşişi. Prin gaia-câmp îşi putea simţi personalul deplasându-se prin camerele de recepţie din jurul lui. Echipa predecesorului său se retrăgea, lăsând slabe emoţii de dezamăgire să scape în gaia-câmp. Predarea se făcea de obicei relaxat şi cu bună dispoziţie. Nu şi