observă, în timp ce-şi desfăcea cureaua ceasului, o gaură mică, de formă pătrată, ivită în mânecă, dar nu îi acordă nici o atenţie.

Stătea întins în pat, odihnindu-se după ziua obositoare, când auzi un zgomot venind din baie. Din câte se vede, conductele au defecţiuni chiar şi în cele mai bune stabilimente!

Se ridică, închise liniştit uşa de la baie şi hotărî să coboare la masă. Ca să ajungă la restaurantul de la parter, avea de ales între scară şi ascensor. Obosit cum era, alese ascensorul.

S-a dovedit a fi o greşeală.

Ascensorul se blocă între etaje.

Clienţii care aşteptau pe palierul imediat următor îl auziră pe profesorul Miguel Cygneriaz scoţând ţipete de groază şi lovind în acelaşi timp, din toate puterile, cu pumnii în pereţii de oţel.

― Încă unul bolnav de claustrofobie, spuse o femeie.

Dar când reuşi să deblocheze cabina, mecanicul nu mai găsi înăuntru decât un cadavru. Judecând după expresia de teroare întipărită pe faţă, s-ar fi zis că nefericitul se luptase cu însuşi Diavolul.

 

 

 

105. VISE

 

Jonathan stătea treaz. De când ceremoniile de comuniune deveniseră atât de intense, îi era tot mai greu să adoarmă.

Ieri, mai ales, trăise o experienţă teribilă.

În vreme ce scoteau cu toţii sunetul comun, simţise dintr-o dată ceva extraordinar: întreg corpul îi fusese aspirat de unda totală OM. Aidoma unei mâini care îşi scoate mănuşa, ceva dinăuntrul său încercase să se extragă din învelişul omenesc.

Jonathan fusese cuprins de frică dar, în acelaşi timp, prezenta celorlalţi în jurul său îl liniştise. Atunci, sub forma sunetului OM, sau sub cea de ectoplasmă ori suflet, cum o fi fost, îşi părăsise corpul şi, împreună cu ceilalţi, străbătuse stânca de granit, trecând pur şi simplu prin ea şi ajungând în furnicarul de deasupra.

Fenomenul nu durase mult. Se întorsese destul de repede în trup, ca şi cum ar fi fost tras îndărăt de un cordon elastic.

Fusese un vis colectiv. Nu putea fi decât un vis colectiv.

Forţaţi să trăiască de atâta timp în apropierea furnicilor, ajunseseră să viseze cu toţii furnici. Îşi aminti că un pasaj din Enciclopedie trata mai îndeaproape despre vise. Înarmându-se cu o lanternă, se duse să răsfoiască paginile nepreţuitei cărţi de pe strană.

 

 

 

106. ENCICLOPEDIE

 

VIS: În fundul unei păduri necuprinse din Malaiezia trăia un trib primitiv pe nume Senois. Membrii lui îşi organizau viaţa axându-şi-o exclusiv în jurul viselor. Erau numiţi, de altfel, "poporul visului".

În fiecare dimineaţă la micul dejun, în jurul focului, nu se vorbea decât despre vise: fiecare şi-l povestea pe al său. Dacă un membru al tribului visase că i-a făcut vreun rău cuiva, trebuia să îi ofere celui în cauză un cadou. Dacă visase că a fost lovit de un membru al auditoriului, agresorul trebuia să-şi ceară scuze şi să-i dăruiască un cadou pentru a-i obţine iertarea.

Pentru populaţia tribului Senois, lumea onirică era mai bogată în învăţăminte decât viaţa reală. Dacă un copil povestea că a visat un tigru de care a fugit, el era obligat să viseze din nou felina în noaptea următoare, să se bată cu ea şi să o omoare. Cei bătrâni îi explicau cum trebuie să procedeze. Dacă nu reuşea, totuşi, să îi vină de hac tigrului, copilul era certat de întreg tribul.

În sistemul respectiv de valori, dacă cineva visa că are relaţii sexuale, trebuia să meargă până la orgasm şi să-i mulţumească apoi amantei sau amantului, făcându-i un dar. Dacă în cursul unui coşmar erau puşi în faţa unui adversar ostil, trebuia să-l învingă şi după aceea să-i ceară duşmanului un cadou, pentru ca în felul acesta să şi-l facă prieten. Visul cel mai râvnit era cel în care zburai. Întreaga comunitate îl felicita pe autorul unui asemenea vis. Pentru un copil, întâiul vis în care se avânta spre înălţimi constituia un botez. Era copleşit de daruri, apoi i se explica cum să zboare în vis spre ţinuturi necunoscute şi să aducă de acolo ofrande exotice.

Populaţia Senois i-a sedus pe etnologii occidentali. Societatea lor nu cunoştea violenţa şi bolile mentale, era lipsită de stres şi de ambiţia cuceririlor războinice. Munca se limita la un minimum strict necesar supravieţuirii.

Tribul Senois a dispărut în anii şaptezeci, când porţiunea de pădure în care trăiau a fost hărăzită defrişării. Cu toate acestea, am putea începe cu toţii să aplicăm învăţătura lor.

Înainte de toate, să consemnăm în fiecare dimineaţă visul avut în noaptea trecută, să-i, dăm un titlu şi să-i precizăm data. Apoi, să vorbim cu cei din anturajul nostru, la micul dejun de exemplu, în maniera populaţiei Senois. Am putea merge şi mai departe, aplicând regulile de bază ale onironauticii şi hotărând astfel, înainte de a adormi, ce vom face în vis: să facem să crească nişte munţi, să schimbăm culoarea cerului, să vizităm locuri exotice sau să întâlnim animalele care ne plac.

Când visează, oricine este atotputernic. Primul test de onironautică constă în a-ţi lua zborul. Să-ţi întinzi braţele, să planezi, să urci în spirală: orice este cu putinţă.

Onironautică cere o ucenicie treptată. Orele de "zbor" aduc cu sine siguranţă şi putere de expresie. Copiii nu au nevoie decât de cinci săptămâni pentru a-şi dirija visele. În cazul adulţilor, este uneori nevoie de câteva luni.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

Jason Bragel se apropie de Jonathan, aflat lângă strană. Văzu că citea despre vise şi îi mărturisi că visase, la rândul său, furnici. Acestea ajunseseră să ucidă toţi oamenii iar "wellsienii" rămăseseră singurii supravieţuitori ai omenirii.

Stătură de vorbă despre misiunea Mercur, despre furnicile rebele şi despre problemele provocate de noua regină, Chli-pou-ni.

Jason Bragel îl întrebă de ce Nicolas continua să nu ia parte la ceremoniile lor de comuniune. Jonathan Wells răspunse că fiul său nu-şi manifestase o asemenea dorinţă şi că iniţiativa trebuia să vină din partea lui. Acest tip de comportament nu-i putea fi nici impus, nici recomandat.

― Da, dar... articulă Jason.

― Învăţătura noastră nu este contagioasă şi noi nu suntem o sectă: nu urmărim să convertim pe nimeni, Nicolas va fi