naratorul, şi timpului în genere. Ca şi vechea casă a lui Holston, ca şi, adăugăm noi, continuând această lectură dincolo de prologori, însuşi Gavin Stevens. Descendent al uneia dintre primele familii de colonişti din regiune, de pe vremea lui Holston, el luptă acum pentru lege contra agenţilor răului, precum „flagelul Flopes” din trilogia Cătunul, Oraşul şi Casa cu coloane. Un coleg al lui, Horace Benbow, luptase în Sanctuar contra lui Popeye, fără succes; normal deci ca acum Gavin să lupte contra „efectului, Popeye” asupra lui Temple. Răul intră în Yoknapatawpha pe aceeaşi poartă pe care au intrat odinioară primii colonişti: Popeye îl omoară pe Tommy şi o siluieşte pe Temple la „Moşia Francezului”. Flem Snopes îşi începe cariera alături, la magazinul lui Varner, şi se va căsători numai pentru bani – căci era, ca şi Popeye, impotent – cu frumoasa fiică a patronului, Eula, cea râvnită de Gavin Stevens, dar cucerită de aristocratul Cassius de Spain, pe care Flem îl va manipula apoi în voie în schimbul toleranţei lui. Răul coboară din aceste dealuri cu pini în Jefferson: Flem Snopes devine aici directorul băncii bătrânului Sartoris, şi el unul dintre fondatorii regiunii.

Temple este obligată să se prostitueze în Memphis şi drumul către acel oraş traversează, conform hărţii lui Faulkner, vechile terenuri Chickasaw. „Recuperată” de acolo, Temple se va întoarce, pentru proces, la tribunalul din Jefferson şi alături va fi ucis Flem de vărul lui, Mink Snopes. Aici, în piaţa oraşului, în inima Yoknapatawphei, se fac şi se desfac iţele istoriei şi tot aici trebuie curmat Răul şi reinstaurat Binele.

Aceasta pare a fi lectura simbolică pe care ne-o propune naratorul şi prin care am putea înţelege bizarul sfârşit al piesei.

Ne mulţumeşte aceasta lectură? Pe mine nu. Căci ce „lege” este aceea pentru care mor Nancy şi fetiţa lui Temple şi pentru care este disciplinată Temple? Aceeaşi lege care rezervă indienilor legenda şi negrilor paradisul creştin: distribuţia imuabilă a rolurilor în societatea tradiţională sudistă. Femeia – neagră sau albă – îşi însuşeşte în această societate valorile bărbatului alb, le apără şi le reproduce pentru copii – negri sau albi. În acest proces femeia este datoare a-şi „învinge” propriile valori, porniri ori sentimente. Cuminţita Nancy o cuminţeşte pe Temple: valorile familiei Stevens sunt mai importante pentru ea decât sentimentele şi nevoile lui Temple şi chiar decât viaţa fetiţei acesteia. Căci, ce curios, şi ce teribil este faptul că absolut nimeni, nici „călugăriţa” Nancy, nu varsă o lacrimă pentru această fetiţă: dreptul ei la viaţă nici nu este pomenit, a servi ca „argument” în cuminţirea lui Temple este singurul ei rol în piesă! Dar de ce se acuză mereu Temple pentru „răul” din ea, când nu era vorba decât de o atracţie sexuală normală, de ce se consideră vinovată că întrebuinţează, în scrisorile către Red, singurul limbaj erotic pe care-l putea şti, cel cu care fusese tratată de bărbaţii din bordelul din Memphis? Şi, în fine, de ce trebuie să renunţe Temple la bărbatul pe care-l iubeşte în favoarea unuia pentru care nu simte nimic, dar care i-a acordat – ce mărinimie! – mâna? Popeye îl împuşcă pe Red, Nancy o forţează pe Temple să renunţe la Pete. Câştigă Gowan, căruia nimeni nu-i mai ia în nume de rău abandonarea lui Temple în mâinile lui Popeye, pentru simplul fapt că s-a căsătorit apoi cu ea.

 

Bizară piesă! Prima lectură, cea dorită, probabil, de Faulkner, o pune pe Temple în centrul unei lumi a cărei salvare ori prăbuşire depinde de salvarea ori prăbuşirea ei. O a doua lectură, poate împotriva lui Faulkner, o plasează pe Temple tot în centrul unei lumi, dar al unei lumi unite în dorinţa comună de a o disciplina, de a o integra şi a o face aidoma acestei lumi, de a o determina, cu alte cuvinte, să încarneze propriile ei valori. Această lectură secundă, pentru care eu însumi optez, valorifică o Temple hăituită de toţi, strivită la fel de nemilos ca şi Nancy, cea bătută de bărbatul alb pentru că-i cerea banii pentru care se culcase cu el, ori care tremura de frică, în povestirea Soare în amurg, că va fi ucisă de bărbatul ei negru. Cu politeţe, nu altfel, o tratează Gavin şi guvernatorul pe Temple. Şi Nancy. Negresa care, ieşind din muţenia iniţială a observatorului, prinde glas numai în sensul că dă glas celorlalţi. Ambele femei, Temple şi Nancy, îşi pierd în această lume glasul propriu: Temple vorbeşte, ce-i drept, aproape tot timpul, dar glasul ei sarcastic şi viu la început, neîmblânzit (indomitable: o altă valoare de necontestat în opera lui Faulkner), care nu ezită să-l ironizeze pe guvernator, „slujbaşul nostru cel mai bine plătit”, se stinge treptat până la monosilabele de la sfârşitul piesei. Iar glasul lui Nancy, sarcastic şi el în scena a doua din actul doi, se stinge în psalmodie în actul al treilea. Ambele femei, sublimate ori disciplinate, sfârşesc în tăcere: tăcerea morţii ori a ascezei. Poate că recviemul, de fapt, este scris pentru două călugăriţe.

 

Este această din urmă lectură, parţială, chiar feministă? Nu ştiu. Poate. Cred însă că această lectură indică, altfel decât prima, limita Yoknapatawphei. Schimbând caracterul lui Nancy între actul al doilea şi al treilea, Faulkner acţionează sub presiunea universului ideologic care constituie acest comitat la fel de evident ca şi legendarele lui personaje, ori magia stilistică a naratorului. În toată extraordinara lui operă, Faulkner distribuie rolurile şi genurile la fel: realul, chiar violent şi sadic, dar realul, pentru bărbaţii albi; legenda pentru indieni; compensaţia religioasă şi morală pentru negri, femei şi copii. În alte cărţi, estetic superioare, limitele se văd mai greu; Recviemul, prin dubioasa convertire a călugăriţelor, le indică mai clar: ele transpar prin „găurile” textului, sau poate că ele „găuresc”, aici, textul.

Fie-mi îngăduită, la urmă, şi o mărturisire. Am trăit vreo zece ani, de pe la mijlocul anilor şaizeci, sub fascinaţia lui Faulkner. Îmi părea o operă sublimă şi, scriind două cărţi şi câteva articole despre ea, dădeam eu însumi glas – şi eu! – acestui fior sublim.